SEZON 4!
http://bannerimage.blogspot.it/p/banner-image-4.html
CREATIX STUDIO DESIGN!
Banner Image incepe prima colaborare cu un studio de creatie,
design grafic,
designer de interior...
https://www.facebook.com/pages/Creatix-Studio-Design/507408502733517
design grafic,
designer de interior...
https://www.facebook.com/pages/Creatix-Studio-Design/507408502733517
DOMINIQUE SIMIONESCU!
Hermannstadt Fest!
DJ COSMIN!
KARINAKI(CARINA OLTEANU)!
ANGEL MUSIC EVENTS/DANNA CONSULTING!
CORNELIA DITA!
DOLCE MINA!
FLAVIO!
MONICA ROSU!
In portofoliul Banner Image se alatura o campioana de talie mondiala a gimnasticii,o persoana deosebita si calda,comunicati-va cum nu va puteti imagina,inegalabila: Monica Roșu!!!
"Monica Roșu (n. 11 mai 1987, Bacău) este o gimnastă română de talie mondială, actualmente retrasă din activitatea competițională, dublă medaliată cu aur la Jocurile Olimpice din 2004 (Atena, Grecia).
Biografie:
Monica a început gimnastica la vârsta de patru ani și s-a antrenat în primii ani la CSS Bacău.
Monica a fost selecționată în echipa națională de junioare, părăsindu-și familia pentru a se antrena la Onești, la vremea respectivă orașul fiind centrul de antrenament pentru junioare. Primul turneu de gimnastică la care a participat a fost cel de la Charleroi (Belgia) – unul din turneele internaționale cele mai importante pentru junioare – la începutul anului 2000. Două dintre junioare s-au retras în mod neașteptat, cu câteva zile înainte de începerea competiției, iar Monica a fost selecționată ca o înlocuitoare de ultimă oră. Concurînd accidentată, performanțele Monicăi nu au lăsat cea mai bună impresie. După câteva căzături, a terminat pe locul al 12-lea în concursul la individual compus și puțini au fost cei care au crezut că o vor mai vedea concurând.
Hotărâtă să își îmbunătățească performanțele, Monica a concurat în 2001 în Olanda și Slovacia. O foarte bună acrobată, a reușit să își îmbunătățească foarte mult execuțiile la sărituri și sol, fiind mutată la Deva, centrul național de antrenament. În anul 2002 a făcut parte din echipa României la Campionatele Europene pentru Juniori, unde a câștigat medaliile de bronz la sărituri și sol.
În următorii doi ani a dobândit mai multă experiență, participând la câteva competiții naționale și internaționale. A concurat la Campionatele Mondiale din 2003 de la Anaheim (SUA), unde a câștigat medalia de bronz cu echipa și se plasează pe locul patru la sărituri.
Momentul de vârf al carierei sale l-au constituit Jocurile Olimpice de vară din 2004 (Atena). A făcut parte din echipa României care a reușit să își apere titlul olimpic, la o diferență de aproape un punct față de următoarea clasată. Monica a fost cea mai puternică concurentă la sărituri, reușind să câștige medalia de aur în finalele pe aparate, la o diferență de aproape două zecimi față de ocupanta locului doi, având cele mai dificile sărituri din competiție. A participat și la Campionatele Europene de Gimnastică din 2004 (Amsterdam) unde a câștigat medalia de aur la sărituri.
S-a accidentat în 2005. Din cauza performanțelor slabe nu a reușit să ocupe un loc în echipa României, participantă la Campionatele Mondiale din 2005, și s-a retras din activitatea competițională."(Sursa:http://ro.wikipedia.org/wiki/Monica_Roșu )
Mai multe despre activitatea acestei valori pe pagina sa oficiala:
Monica Rosu Official
https://www.facebook.com/pages/Monica-Rosu-Official/600800059959150
"Monica Roșu (n. 11 mai 1987, Bacău) este o gimnastă română de talie mondială, actualmente retrasă din activitatea competițională, dublă medaliată cu aur la Jocurile Olimpice din 2004 (Atena, Grecia).
Biografie:
Monica a început gimnastica la vârsta de patru ani și s-a antrenat în primii ani la CSS Bacău.
Monica a fost selecționată în echipa națională de junioare, părăsindu-și familia pentru a se antrena la Onești, la vremea respectivă orașul fiind centrul de antrenament pentru junioare. Primul turneu de gimnastică la care a participat a fost cel de la Charleroi (Belgia) – unul din turneele internaționale cele mai importante pentru junioare – la începutul anului 2000. Două dintre junioare s-au retras în mod neașteptat, cu câteva zile înainte de începerea competiției, iar Monica a fost selecționată ca o înlocuitoare de ultimă oră. Concurînd accidentată, performanțele Monicăi nu au lăsat cea mai bună impresie. După câteva căzături, a terminat pe locul al 12-lea în concursul la individual compus și puțini au fost cei care au crezut că o vor mai vedea concurând.
Hotărâtă să își îmbunătățească performanțele, Monica a concurat în 2001 în Olanda și Slovacia. O foarte bună acrobată, a reușit să își îmbunătățească foarte mult execuțiile la sărituri și sol, fiind mutată la Deva, centrul național de antrenament. În anul 2002 a făcut parte din echipa României la Campionatele Europene pentru Juniori, unde a câștigat medaliile de bronz la sărituri și sol.
În următorii doi ani a dobândit mai multă experiență, participând la câteva competiții naționale și internaționale. A concurat la Campionatele Mondiale din 2003 de la Anaheim (SUA), unde a câștigat medalia de bronz cu echipa și se plasează pe locul patru la sărituri.
Momentul de vârf al carierei sale l-au constituit Jocurile Olimpice de vară din 2004 (Atena). A făcut parte din echipa României care a reușit să își apere titlul olimpic, la o diferență de aproape un punct față de următoarea clasată. Monica a fost cea mai puternică concurentă la sărituri, reușind să câștige medalia de aur în finalele pe aparate, la o diferență de aproape două zecimi față de ocupanta locului doi, având cele mai dificile sărituri din competiție. A participat și la Campionatele Europene de Gimnastică din 2004 (Amsterdam) unde a câștigat medalia de aur la sărituri.
S-a accidentat în 2005. Din cauza performanțelor slabe nu a reușit să ocupe un loc în echipa României, participantă la Campionatele Mondiale din 2005, și s-a retras din activitatea competițională."(Sursa:http://ro.wikipedia.org/wiki/Monica_Roșu )
Mai multe despre activitatea acestei valori pe pagina sa oficiala:
Monica Rosu Official
https://www.facebook.com/pages/Monica-Rosu-Official/600800059959150
AURELIAN ANDREESCU!
Va invitatam sa il cunoasteti sau sa va reamintiti acest om pretios muzical...
Cariera muzicală:
A debutat la "Festivalul Național de Muzică Mamaia" la prima ediție în anul 1963 cu melodia "În tot ce e frumos pe lume" de Elly Roman. Este unul din cei mai "curtați" interpreți de muzică ușoară de către compozitorii vremii. Aurelian Andreescu susține programe muzicale la cele mai selecte baruri și cluburi de noapte din București și de pe litoral.
Din anul 1965 s-a angajat la Teatrul Constantin Tănase. Împreună cu colectivul teatrului a efectuat turnee în mai multe țări din Europa, precum și în Israel, Cuba, Turcia. În anul 1968 a obținut locul al III-lea la Festivalul Internațional al Cântecului de la Sopot, Polonia, la "Ziua discului". A făcut parte din echipa României alături de Aura Urziceanu și Mihaela Mihai care a cucerit Cupa Europei la Concursul de la Knokke, Belgia în anul 1971. În anul 1973 Aurelian Andreescu a reprezentat România la Olimpiada Cântecului de la Atena, cu melodia "Alerg printre Stele" a compozitorului Radu-Eugeniu Gheorghiu și a deschis recitalul lui Johnny Hallyday. De-a lungul carierei, a înregistrat peste 200 de melodii.
Aurelian Andreescu a murit în 1986, suferind de ciroză.Este înmormântat în cimitirul Ghencea din București.
Moștenire:
Din anul 1993, la teatrul Constantin Tănase are loc anual Festivalul de Muzică Ușoară "Aurelian Andreescu". Lucky Marinescu a plecat din România în 1985, iar la revenirea în țară, alături de regretatul ei soț, Constantin Barbu, a fost unul dintre oamenii care au sponzorizat Festivalul "Aurelian Andreescu", contribuind financiar, și făcând parte din juriu. Mihai Trăistariu a fost descoperit în urma participării la acest festival. Primul câștigător al Trofeului "Aurelian Andreescu" este Marian Stere, actualmente textier și redactor la Radio România Internațional.
Lucky Marinescu este de părere că numele lui Aurelian Andreescu trebuie reactualizat, așa cum trebuie să se întâmple cu alte nume mari, cum ar fi Dan Spătaru, Laura Stoica sau Gil Dobrică.
Despre Aurelian Andreescu[modificare | modificare sursă]
„Aurelian Andreescu a fost probabil cel mai valoros interpret pe care l-a avut muzica ușoară românească din timpul său, și nu numai. Cânta pentru satisfacția sa . Avea vocea tremolată, viguroasă, încânta publicul, pe care l-a iubit și respectat totdeauna. Era echilibrat și avea sufletul nobil.”
—Temistocle Popa
„A fost cea mai valoroasă voce masculină a muzicii ușoare românești. Avea un timbru și o culoare a vocii inconfundabile. Era singurul cu adevărat - o voce.”
—Titel Popovici
„Cântecul a fost cel care ne-a unit, punând temelia unei prietenii trainice. M-a impresionat de prima dată datorită caracterului său excepțional. A fost unul dintre puținii care și-au respectat cu adevărat cariera.”
—Aura Urziceanu
„Aurelian avea capacitatea unică de a imprima oricărei melodii darul său, harul său, de aceea orice cânta el era hit sau devenea hit. A fost de neînlocuit.”
—Mihai Constantinescu
„Era o prezență tonică, mereu pus pe glume, optimist, plin de viață, admirabil prieten.”
—Alexandru Arșinel
Aurelian Andreescu era un om frumos din toate punctele de vedere și un mare caracter. Corneliu V. Tudor
Discografie:
Succese internaționale (1973, Electrecord)
Cele mai frumoase melodii (1986, Electrecord)
Aurelian Andreescu (2002)
Aurelian Andreescu. Muzică de colecție (2007, Jurnalul Național)
Piese din repertoriu[modificare | modificare sursă]
Melodii originale(în ordine alfabetică):
Ai trecut iar pe strada mea (Ramon Tavernier)
Alerg printre stele (Radu-Eugeniu Gheorghiu)
Ana (George Grigoriu)
Ar fi de-ajuns(Ion Cristinoiu/Mihai Dumbravă)
Astăzi e ziua ta(Ion Vasilescu / Eugen Mirea, Ion Vasilescu)
Când vei veni iar lângă mine (Alexandru Mandy)
Cântă-mi să uit dragostea(Ion Vasilescu / Nicolae Vlădoianu)
Cântec de leagăn (Horia Moculescu/Eugen Rotaru)
Ce bine-ar fi să fie așa(Dan Ardelean/George Mihalache)
Ce-ți pasă ție(Dan Beizadea/Puiu Vasiliu)
Constelația Iubirii(Zsolt Kerestely)
Copacul (Zsolt Kerestely)
Cu cine semeni dumneata?(Vasile Veselovski/Mihai Maximilian)
Cu Noi(Zsolt Kerestely)
Daniela (Marcel Dragomir)
De ieri până azi (Laurențiu Profeta)
Din focul primului sărut (Marius Țeicu/Angel Grigoriu, R. Iorgulescu)
Dorul (Vasile V. Vasilache/Gheorghe Valcu)
Ești fotogenică(George Grigoriu/Angel Grigoriu, Romeo Iorgulescu)
Fetițele din București(Ion Vasilescu / Nicolae Vlădoianu)
Fluierând pe stradă (Vasile Veselovski/Mihai Maximilian, Bogdan Caus)
Gânduri(Nancy Brandes/Ovidiu Dumitru)
Gentleman(Henri Mălineanu)
Inima mea e a ta (George Grigoriu/A. Grigoriu, R. Iorgulescu)
Iubesc(Petre Mihăescu/Ovidiu Dumitru)
Iubirea cea mare(Florin Bogardo)
În tot ce e frumos pe lume (Elly Roman/Sasa Georgescu)
Lumea(Marcel Dragomir/Ovidiu Dumitru)
Merit eu (Vasile Veselovski/Mihai Maximilian)
Mi-ai spus că mă iubești (Mișu Iancu)
Muzica(Marius Țeicu/Ovidiu Dumitru)
Oameni (Marius Țeicu/Ovidiu Dumitru)
Nu cred în stele (Vasile V. Vasilache)
Nu mă citi (Horia Moculescu)
Nu știi cîtă iubire(Ion Cristinoiu)
Pentru Dragoste(Marcel Dragomir)
S-a lăsat cortina(Vasile Veselovski/Mihai Maximilian)
Serenada Twist (Florentin Delmar)
Și plouă (Radu Șerban)
Ștrengărița(Noru Demetriad/Mihai Dumbravă)
Te iubesc(Dan Beizadea)
Te-ai schimbat (Petre Mihăiescu/Aurel Storin)
Tu ești primăvara mea (Florin Bogardo)
Un fluture și-o pasăre (Florin Bogardo/Ioana Diaconescu)
Vino, vino, dragoste(Marius Țeicu/Eugen Rotaru)
Vise(Paul Urmuzescu/Mihai Dumbravă)
Vreau numai soare(Dan Ardelean/Gheorghe E. Marian)
Melodii din repertoriul internațional:
Bună dimineața, micuță stea (Rado, Ragny, M. Dermott/Gh. E. Marian)
Nu uita (Rado, Ragny/Cecilia Silvestri)
Pentru Maria (Murray, Callander/Eugen Rotaru)
Love story (Francis Lai/Aurel Felea)
O Chema Ninette(Hildebrandt/Aurel Felea)
Valuri albe (Christie-Yellow river/Aurel Felea)
Pașii mei(Barry Gibb/Aurel Feea)
Vei veni(Beatles - Let It Be)
De ce n-am replică în glas(Kenny Rogers - Ruby, Don't Take Your Love To Town)
Bibliografie:
Fotea, Daniela Caraman și Titus Andrei (2003). Alternative pop-dance, Editura Humanitas Educațional.
Ionescu, Doru (2005). Timpul chitarelor electrice (vol. 1, ediția I), Editura Humanitas Educațional. ISBN 973-689-064-3
Note[modificare | modificare sursă]
Legături externe:
* www.AurelianAndreescu.ro, site-ul oficial al cântărețului
* www.facebook.com/pages/Aurelian-Andreescu-Oficial/160517800673736, pagina oficială Facebook a cântărețului
Sursa: http://ro.wikipedia.org/
Cariera muzicală:
A debutat la "Festivalul Național de Muzică Mamaia" la prima ediție în anul 1963 cu melodia "În tot ce e frumos pe lume" de Elly Roman. Este unul din cei mai "curtați" interpreți de muzică ușoară de către compozitorii vremii. Aurelian Andreescu susține programe muzicale la cele mai selecte baruri și cluburi de noapte din București și de pe litoral.
Din anul 1965 s-a angajat la Teatrul Constantin Tănase. Împreună cu colectivul teatrului a efectuat turnee în mai multe țări din Europa, precum și în Israel, Cuba, Turcia. În anul 1968 a obținut locul al III-lea la Festivalul Internațional al Cântecului de la Sopot, Polonia, la "Ziua discului". A făcut parte din echipa României alături de Aura Urziceanu și Mihaela Mihai care a cucerit Cupa Europei la Concursul de la Knokke, Belgia în anul 1971. În anul 1973 Aurelian Andreescu a reprezentat România la Olimpiada Cântecului de la Atena, cu melodia "Alerg printre Stele" a compozitorului Radu-Eugeniu Gheorghiu și a deschis recitalul lui Johnny Hallyday. De-a lungul carierei, a înregistrat peste 200 de melodii.
Aurelian Andreescu a murit în 1986, suferind de ciroză.Este înmormântat în cimitirul Ghencea din București.
Moștenire:
Din anul 1993, la teatrul Constantin Tănase are loc anual Festivalul de Muzică Ușoară "Aurelian Andreescu". Lucky Marinescu a plecat din România în 1985, iar la revenirea în țară, alături de regretatul ei soț, Constantin Barbu, a fost unul dintre oamenii care au sponzorizat Festivalul "Aurelian Andreescu", contribuind financiar, și făcând parte din juriu. Mihai Trăistariu a fost descoperit în urma participării la acest festival. Primul câștigător al Trofeului "Aurelian Andreescu" este Marian Stere, actualmente textier și redactor la Radio România Internațional.
Lucky Marinescu este de părere că numele lui Aurelian Andreescu trebuie reactualizat, așa cum trebuie să se întâmple cu alte nume mari, cum ar fi Dan Spătaru, Laura Stoica sau Gil Dobrică.
Despre Aurelian Andreescu[modificare | modificare sursă]
„Aurelian Andreescu a fost probabil cel mai valoros interpret pe care l-a avut muzica ușoară românească din timpul său, și nu numai. Cânta pentru satisfacția sa . Avea vocea tremolată, viguroasă, încânta publicul, pe care l-a iubit și respectat totdeauna. Era echilibrat și avea sufletul nobil.”
—Temistocle Popa
„A fost cea mai valoroasă voce masculină a muzicii ușoare românești. Avea un timbru și o culoare a vocii inconfundabile. Era singurul cu adevărat - o voce.”
—Titel Popovici
„Cântecul a fost cel care ne-a unit, punând temelia unei prietenii trainice. M-a impresionat de prima dată datorită caracterului său excepțional. A fost unul dintre puținii care și-au respectat cu adevărat cariera.”
—Aura Urziceanu
„Aurelian avea capacitatea unică de a imprima oricărei melodii darul său, harul său, de aceea orice cânta el era hit sau devenea hit. A fost de neînlocuit.”
—Mihai Constantinescu
„Era o prezență tonică, mereu pus pe glume, optimist, plin de viață, admirabil prieten.”
—Alexandru Arșinel
Aurelian Andreescu era un om frumos din toate punctele de vedere și un mare caracter. Corneliu V. Tudor
Discografie:
Succese internaționale (1973, Electrecord)
Cele mai frumoase melodii (1986, Electrecord)
Aurelian Andreescu (2002)
Aurelian Andreescu. Muzică de colecție (2007, Jurnalul Național)
Piese din repertoriu[modificare | modificare sursă]
Melodii originale(în ordine alfabetică):
Ai trecut iar pe strada mea (Ramon Tavernier)
Alerg printre stele (Radu-Eugeniu Gheorghiu)
Ana (George Grigoriu)
Ar fi de-ajuns(Ion Cristinoiu/Mihai Dumbravă)
Astăzi e ziua ta(Ion Vasilescu / Eugen Mirea, Ion Vasilescu)
Când vei veni iar lângă mine (Alexandru Mandy)
Cântă-mi să uit dragostea(Ion Vasilescu / Nicolae Vlădoianu)
Cântec de leagăn (Horia Moculescu/Eugen Rotaru)
Ce bine-ar fi să fie așa(Dan Ardelean/George Mihalache)
Ce-ți pasă ție(Dan Beizadea/Puiu Vasiliu)
Constelația Iubirii(Zsolt Kerestely)
Copacul (Zsolt Kerestely)
Cu cine semeni dumneata?(Vasile Veselovski/Mihai Maximilian)
Cu Noi(Zsolt Kerestely)
Daniela (Marcel Dragomir)
De ieri până azi (Laurențiu Profeta)
Din focul primului sărut (Marius Țeicu/Angel Grigoriu, R. Iorgulescu)
Dorul (Vasile V. Vasilache/Gheorghe Valcu)
Ești fotogenică(George Grigoriu/Angel Grigoriu, Romeo Iorgulescu)
Fetițele din București(Ion Vasilescu / Nicolae Vlădoianu)
Fluierând pe stradă (Vasile Veselovski/Mihai Maximilian, Bogdan Caus)
Gânduri(Nancy Brandes/Ovidiu Dumitru)
Gentleman(Henri Mălineanu)
Inima mea e a ta (George Grigoriu/A. Grigoriu, R. Iorgulescu)
Iubesc(Petre Mihăescu/Ovidiu Dumitru)
Iubirea cea mare(Florin Bogardo)
În tot ce e frumos pe lume (Elly Roman/Sasa Georgescu)
Lumea(Marcel Dragomir/Ovidiu Dumitru)
Merit eu (Vasile Veselovski/Mihai Maximilian)
Mi-ai spus că mă iubești (Mișu Iancu)
Muzica(Marius Țeicu/Ovidiu Dumitru)
Oameni (Marius Țeicu/Ovidiu Dumitru)
Nu cred în stele (Vasile V. Vasilache)
Nu mă citi (Horia Moculescu)
Nu știi cîtă iubire(Ion Cristinoiu)
Pentru Dragoste(Marcel Dragomir)
S-a lăsat cortina(Vasile Veselovski/Mihai Maximilian)
Serenada Twist (Florentin Delmar)
Și plouă (Radu Șerban)
Ștrengărița(Noru Demetriad/Mihai Dumbravă)
Te iubesc(Dan Beizadea)
Te-ai schimbat (Petre Mihăiescu/Aurel Storin)
Tu ești primăvara mea (Florin Bogardo)
Un fluture și-o pasăre (Florin Bogardo/Ioana Diaconescu)
Vino, vino, dragoste(Marius Țeicu/Eugen Rotaru)
Vise(Paul Urmuzescu/Mihai Dumbravă)
Vreau numai soare(Dan Ardelean/Gheorghe E. Marian)
Melodii din repertoriul internațional:
Bună dimineața, micuță stea (Rado, Ragny, M. Dermott/Gh. E. Marian)
Nu uita (Rado, Ragny/Cecilia Silvestri)
Pentru Maria (Murray, Callander/Eugen Rotaru)
Love story (Francis Lai/Aurel Felea)
O Chema Ninette(Hildebrandt/Aurel Felea)
Valuri albe (Christie-Yellow river/Aurel Felea)
Pașii mei(Barry Gibb/Aurel Feea)
Vei veni(Beatles - Let It Be)
De ce n-am replică în glas(Kenny Rogers - Ruby, Don't Take Your Love To Town)
Bibliografie:
Fotea, Daniela Caraman și Titus Andrei (2003). Alternative pop-dance, Editura Humanitas Educațional.
Ionescu, Doru (2005). Timpul chitarelor electrice (vol. 1, ediția I), Editura Humanitas Educațional. ISBN 973-689-064-3
Note[modificare | modificare sursă]
Legături externe:
* www.AurelianAndreescu.ro, site-ul oficial al cântărețului
* www.facebook.com/pages/Aurelian-Andreescu-Oficial/160517800673736, pagina oficială Facebook a cântărețului
Sursa: http://ro.wikipedia.org/
COLEA RAUTU!
Colea Răutu (n. Nikolai Rutkovski, 28 noiembrie 1912, Limbenii Noi, județul Bălți, astăzi în Republica Moldova - d. 13 mai 2008, București) a fost un actor român de teatru și film. A fost cel mai mare fiu din cei patru copii ai familiei Rutkovski, alături de Larisa, Natalia și Valentin. A fost elev la Colegiul „Regele Ferdinand” din Chișinău. Nu i-a plăcut niciodată cartea, așa cum singur recunoștea, în schimb îi plăcea foarte mult fotbalul, jucând câtva timp în echipa Uzinelor „Mociornița” din București. A urmat apoi Conservatorul de Artă Dramatică din București. A fost mai întâi corist la Opera din Cluj.
Biografie:
A debutat la Teatrul de Revistă „Cărăbuș” condus de Constantin Tănase, unde a interpretat mai ales cuplete social-satirice. Tot acolo a interpretat pentru prima oară faimosul șlagăr „Ți-a ieșit coșaru-n drum”, de Gherase Dendrino, pe versuri de Puiu Maximilian.
La inițiativa lui Sică Alexandrescu a jucat la Teatrul Național din București. A fost distins cu titlul de Artist Emerit (anterior anului 1965).
Între anii 1952-1968 a jucat la Teatrul Giulești. A jucat pentru scurt timp și la Teatrul din Pitești. A interpretat roluri în peste 70 de filme de lung metraj, atât românești cât și străine și în seriale de televiziune.[1] Rolul sau de debut (Ilie Barbu) a rămas reperul întregii sale filmografii. A debutat în film interpretând rolul protagonistului din „Desfășurarea”, regia Paul Călinescu, prima ecranizare după Marin Preda.[2] A interpretat roluri memorabile în „Moara cu noroc”, „Mihai Viteazul”, „Frații Jderi”, „Nemuritorii”, „Pintea” etc.
Actorul a primit premiul ACIN în 1988, pentru întreaga activitate, și s-a numărat printre laureații Galei „Vârsta de Aur” din 2001, ai Premiilor Naționale în Domeniul Teatrului și Galei Premiilor în Cinematografie.
Distincții:
A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.
Actorul Colea Răutu Rutkovski a fost decorat la 30 mai 2002 cu Ordinul național Steaua României în grad de Cavaler, alături de alți actori, „pentru prestigioasa cariera artistică și talentul deosebit prin care au dat viață personajelor interpretate în filme, dar și pe scenă, cu prilejul celebrării unui veac de film românesc”.
Filmografie:
Desfășurarea (1954)
Moara cu Noroc (1955) - Pintea
Dincolo de brazi (1957)
Bijuterii de familie (1957)
Soldați fără uniformă (1960)
Setea (1961)
Vară romantică (1961)
Lupeni 29 (1962)
Pisica de mare (1963)
Lumina de iulie (1963)
Castelanii (1964)
Răscoala (1965)
Procesul alb (1965)
Neamul Șoimăreștilor (1965) - Temir Bey
Vremea zăpezilor (1966)
Haiducii (1966)
Fantomele se grăbesc (1966)
De trei ori București (1967)
Răzbunarea haiducilor (1968) - Ibrahim
Răpirea fecioarelor (1968) - Ibrahim
Vânătorul de cerbi (1969)
Die Lederstrumpferzählungen (1970) - serial TV (RFG) - 1 episod
Mihai Viteazul (1971) - sultanul Murad al III-lea
Haiducii lui Șaptecai (1971)
Serata (1971)
Zestrea domniței Ralu (1971)
Săptămîna nebunilor (1971)
Pădurea pierdută (1971)
Facerea lumii (1971) - Filipache
Lupul mărilor (1971) - serial TV (Austria) - Pete
La Révolte des Haîdouks (1972) - serial TV (Franța/România) - Mamoulos
Ultimul cartuș (1973)
Explozia (1973) - Anghel
Apachen (1973) - Nana
Despre o anumită fericire (1973)
Frații Jderi (1974) - Gogolea
Nemuritorii (1974) - Iusuf Pașa
Ulzana (1974) - Nana
Ștefan cel Mare - Vaslui 1475 (1975) - Soliman Pașa
Mastodontul (1975)
Zile fierbinți (1975)
Singurătatea florilor (1976)
Pintea (1976)
Instanța amână pronunțarea (1976)
Accident (1977) - comandantul Miliției Judiciare
Toate pînzele sus (serial TV, 1977) - piratul Spânu
(ep. 1, 3-4, 7, 12)
Fair Play (1977)
Regăsirea (1977)
Acțiunea „Autobuzul” (1978)
Pentru patrie (1978) - col. George Slăniceanu
Revanșa (1978)
Drumuri în cumpănă (1978)
Nea Mărin miliardar (1979)
Ultima noapte de dragoste (1980)
Mihail, cîine de circ (1979)
O lume fără cer (1981)
Capcana mercenarilor (1981)
Duelul (1981) - Grigore Maimuca
Întîlnirea (1982)
Viraj periculos (1983)
Acțiunea Zuzuc (1984)
Atkins (1985) - film TV (RDG)
Căutătorii de aur (1986)
Mircea (1989)
Cel mai iubit dintre pământeni (1993)
Sursa:o.wikipedia.org
Biografie:
A debutat la Teatrul de Revistă „Cărăbuș” condus de Constantin Tănase, unde a interpretat mai ales cuplete social-satirice. Tot acolo a interpretat pentru prima oară faimosul șlagăr „Ți-a ieșit coșaru-n drum”, de Gherase Dendrino, pe versuri de Puiu Maximilian.
La inițiativa lui Sică Alexandrescu a jucat la Teatrul Național din București. A fost distins cu titlul de Artist Emerit (anterior anului 1965).
Între anii 1952-1968 a jucat la Teatrul Giulești. A jucat pentru scurt timp și la Teatrul din Pitești. A interpretat roluri în peste 70 de filme de lung metraj, atât românești cât și străine și în seriale de televiziune.[1] Rolul sau de debut (Ilie Barbu) a rămas reperul întregii sale filmografii. A debutat în film interpretând rolul protagonistului din „Desfășurarea”, regia Paul Călinescu, prima ecranizare după Marin Preda.[2] A interpretat roluri memorabile în „Moara cu noroc”, „Mihai Viteazul”, „Frații Jderi”, „Nemuritorii”, „Pintea” etc.
Actorul a primit premiul ACIN în 1988, pentru întreaga activitate, și s-a numărat printre laureații Galei „Vârsta de Aur” din 2001, ai Premiilor Naționale în Domeniul Teatrului și Galei Premiilor în Cinematografie.
Distincții:
A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.
Actorul Colea Răutu Rutkovski a fost decorat la 30 mai 2002 cu Ordinul național Steaua României în grad de Cavaler, alături de alți actori, „pentru prestigioasa cariera artistică și talentul deosebit prin care au dat viață personajelor interpretate în filme, dar și pe scenă, cu prilejul celebrării unui veac de film românesc”.
Filmografie:
Desfășurarea (1954)
Moara cu Noroc (1955) - Pintea
Dincolo de brazi (1957)
Bijuterii de familie (1957)
Soldați fără uniformă (1960)
Setea (1961)
Vară romantică (1961)
Lupeni 29 (1962)
Pisica de mare (1963)
Lumina de iulie (1963)
Castelanii (1964)
Răscoala (1965)
Procesul alb (1965)
Neamul Șoimăreștilor (1965) - Temir Bey
Vremea zăpezilor (1966)
Haiducii (1966)
Fantomele se grăbesc (1966)
De trei ori București (1967)
Răzbunarea haiducilor (1968) - Ibrahim
Răpirea fecioarelor (1968) - Ibrahim
Vânătorul de cerbi (1969)
Die Lederstrumpferzählungen (1970) - serial TV (RFG) - 1 episod
Mihai Viteazul (1971) - sultanul Murad al III-lea
Haiducii lui Șaptecai (1971)
Serata (1971)
Zestrea domniței Ralu (1971)
Săptămîna nebunilor (1971)
Pădurea pierdută (1971)
Facerea lumii (1971) - Filipache
Lupul mărilor (1971) - serial TV (Austria) - Pete
La Révolte des Haîdouks (1972) - serial TV (Franța/România) - Mamoulos
Ultimul cartuș (1973)
Explozia (1973) - Anghel
Apachen (1973) - Nana
Despre o anumită fericire (1973)
Frații Jderi (1974) - Gogolea
Nemuritorii (1974) - Iusuf Pașa
Ulzana (1974) - Nana
Ștefan cel Mare - Vaslui 1475 (1975) - Soliman Pașa
Mastodontul (1975)
Zile fierbinți (1975)
Singurătatea florilor (1976)
Pintea (1976)
Instanța amână pronunțarea (1976)
Accident (1977) - comandantul Miliției Judiciare
Toate pînzele sus (serial TV, 1977) - piratul Spânu
(ep. 1, 3-4, 7, 12)
Fair Play (1977)
Regăsirea (1977)
Acțiunea „Autobuzul” (1978)
Pentru patrie (1978) - col. George Slăniceanu
Revanșa (1978)
Drumuri în cumpănă (1978)
Nea Mărin miliardar (1979)
Ultima noapte de dragoste (1980)
Mihail, cîine de circ (1979)
O lume fără cer (1981)
Capcana mercenarilor (1981)
Duelul (1981) - Grigore Maimuca
Întîlnirea (1982)
Viraj periculos (1983)
Acțiunea Zuzuc (1984)
Atkins (1985) - film TV (RDG)
Căutătorii de aur (1986)
Mircea (1989)
Cel mai iubit dintre pământeni (1993)
Sursa:o.wikipedia.org
FLOREA DUMITRACHE!
Florea Dumitrache (n. 22 mai 1948, București - d. 26 aprilie 2007, București), poreclit "Mopsul", a fost jucător român de fotbal, maestru emerit al sportului, subinginer. S-a legitimat în anul 1961 la Rapid București, a trecut după doi ani la T.U.G, unde în 1964 a fost descoperit de antrenorul Traian Ionescu, cel care l-a transferat la Dinamo, club în cadrul căruia a realizat marile performanțe ale activității sale de jucător. Atacant de mare valoare, Dumitrache a făcut parte din lotul echipei naționale de fotbal a României, prezentă la Campionatul Mondial de fotbal din Mexic, 1970, numărându-se printre componenții săi de bază. Florea Dumitrache a fost un jucător remarcat prin driblingurile sale de excepție, foarte derutante, dar și prin eficacitatea și spectaculozitatea loviturilor de cap.
Cluburi:
*Rapid București 1961 - 1963
*T.U.G. București 1963 - 1964
*Dinamo București 1964 - 1976
*Jiul Petroșani 1976 - 1979
*Corvinul Hunedoara 1979 - 1983
*Minerul Știința Petroșani 1983 - 1984
Performanțe:
*Selecții în echipa națională: 31 (15 goluri)
*Campion național: 3 titluri (1971, 1973 și 1975)
*Cupa României: o victorie (1968)
*Golgheter al campionatului național: 2 titluri (1969 și 1971)
*Fotbalistul nr.1 al României: 2 titluri (1968 și 1969)
*358 prezențe în prima divizie, 170 de goluri
*Cupele europene: 20 de meciuri, 8 goluri
*Debut în Divizia A: 22 mai 1966: Dinamo București - Dinamo *Pitești 1-1
*Debut în echipa națională: România - Olanda 0-0
Bibliografie:
*Mihai Ionescu, Mircea Tudoran- Fotbal de la A la Z (Editura Sport- Turism, 1984)
*Ilie Dobre - I se spune Mopsul - Florea Dumitrache (Editura Paralela 45, 2001)
Sursa : http://ro.wikipedia.org/
Cluburi:
*Rapid București 1961 - 1963
*T.U.G. București 1963 - 1964
*Dinamo București 1964 - 1976
*Jiul Petroșani 1976 - 1979
*Corvinul Hunedoara 1979 - 1983
*Minerul Știința Petroșani 1983 - 1984
Performanțe:
*Selecții în echipa națională: 31 (15 goluri)
*Campion național: 3 titluri (1971, 1973 și 1975)
*Cupa României: o victorie (1968)
*Golgheter al campionatului național: 2 titluri (1969 și 1971)
*Fotbalistul nr.1 al României: 2 titluri (1968 și 1969)
*358 prezențe în prima divizie, 170 de goluri
*Cupele europene: 20 de meciuri, 8 goluri
*Debut în Divizia A: 22 mai 1966: Dinamo București - Dinamo *Pitești 1-1
*Debut în echipa națională: România - Olanda 0-0
Bibliografie:
*Mihai Ionescu, Mircea Tudoran- Fotbal de la A la Z (Editura Sport- Turism, 1984)
*Ilie Dobre - I se spune Mopsul - Florea Dumitrache (Editura Paralela 45, 2001)
Sursa : http://ro.wikipedia.org/
NICOLAE GRIGORESCU!
Nicolae Grigorescu (n. 15 mai 1838, Pitaru, județul Dâmbovița, d. 21 iulie 1907, Câmpina) este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu și Ștefan Luchian. Nicolae Grigorescu a devenit un simbol pentru tinerele generații de artiști care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice și să aducă la lumină valorile spiritualității românești.
Date biografice:
Nicolae Grigorescu se naște în satul Pitaru (județul Dâmbovița), fiind al șaselea copil al lui Ion și al Ruxandrei Grigorescu.[1] În 1845, când îi moare tatăl, familia se mută la București, în mahalaua Cărămidarilor, în casa unei mătușe. După o timpurie ucenicie (1848-1850), în atelierul pictorului ceh Anton Chladek, lucreaza icoane pentru bisericile din Băicoi și mănăstirea Căldărușani. În 1856 realizează compoziția istorică Mihai scăpând stindardul, pe care o prezintă domnitorului Barbu Știrbei, împreună cu o petiție prin care solicită ajutor financiar pentru studii. În anii 1856-1857 pictează biserica nouă a mănăstirii Zamfira (județul Prahova), apoi, până în anul 1859 biserica mănăstirii Agapia, iar între 1859-1861 biserica parohială din Puchenii Mari, Prahova (cu excepția tamburului turlei mari, pe care nu apucă să îl mai picteze datorită plecării la Paris). La intervenția lui Mihail Kogălniceanu, care îi apreciază calitatea picturii, primește o bursă pentru a studia la Paris.
În toamna anului 1861, tânărul Grigorescu pleacă la Paris unde intră la Școala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sebastien Cornu, unde este coleg cu Renoir. Conștient de propriile-i lacune în formația artistică, va studia în primul rând desenul și compoziția.
Părăsește însă curând acest atelier și, atras de concepțiile artistice ale Școlii de la Barbizon, se stabilește în această localitate, desăvârșindu-și educația pictorală prin asimilarea experienței unor artiști ca Millet, Corot, Gustave Courbet și Théodore Rousseau. Influențat de acest mediu artistic, Grigorescu este preocupat de însușirea unor modalități artistice novatoare de expresie în atmosfera cultului pentru pictura "en plein-air", ce pregătește apropiata afirmare a impresioniștilor. În cadrul "Expoziției Universale" de la Paris (1867), participă cu șapte lucrări, expune la Salonul parizian din 1868 tabloul Tânără țigancă, revine de câteva ori în țară și, începând din 1870, participă la Expozițiile artiștilor în viață și la cele organizate de "Societatea Amicilor Bellelor-Arte". În anii 1873-1874 face călătorii de studii în Italia (Roma, Napoli, Pompei), Grecia și la Viena. În 1877 este convocat să însoțească armata română în calitate de "pictor de front", realizând la fața locului în luptele de la Grivița și Rahova desene și schițe, ce vor sta la baza unor compoziții.
Din 1879 până în 1890, lucrează îndeosebi în Franța, fie în Bretania la Vitré, fie în atelierul său din Paris. Revenit în țară, deschide mai multe expoziții personale la Ateneul Român între anii 1891 și 1904. Din 1890 se stabilește la Câmpina și se dedică preponderent subiectelor rustice, într-o nesfârșită variație a motivului, pictează potrete de țărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de țară și numeroase peisaje cu specific românesc. În 1899 este numit membru de onoare al Academiei Române.
Nicolae Grigorescu se stinge din viață la 21 iulie 1907 la Câmpina. În atelier, pe șevalet, se afla ultima sa lucrare, neterminată, Întoarcerea de la bâlci.
Într-un moment decisiv pentru constituirea culturii României moderne — în poezie se afirma geniul lui Eminescu — Nicolae Grigorescu întreprinde o spectaculoasă înnoire a limbajului plastic.
Cu o formație în care se recunoaște filonul tradițiilor picturii murale, de care se apropie în anii tinereții și deopotrivă, experiențele impresioniștilor, Grigorescu se manifestă în diverse genuri cu o autoritate mare. Influența covârșitoare pe care a avut-o asupra contemporanilor lui a marcat și evoluția generației ce i-a urmat.Creația sa a inaugurînd astfel o tradiție picturală de amplă rezonanță.
Călătoria spre Vitré:
Dovedind o afinitate specială pentru peisaj, Grigorescu abordează o largă diversitate de teme ale genului, codificând în compozițiile sale nota specifică a colțului de lume surprins pe pânză. Un astfel de loc specific al creției sale este Vitré, un mic orășel din Bretania în care artistul poposește în timpul călătoriilor sale de documentare și studiu. Vitré-ul apare în tablourile lui Grigorescu ca o gingașă jucărie de porțelan[necesită citare]. Grigorescu va închina multe pânze acestui minunat orășel, în care sufletul său întristat de dezamăgirile din țară își va găsi alinarea, iar ochiul lui de pictor, o bogată sursă de inspirație. Atmosfera medievală, oamenii civilizați și generoși, precum și măreția naturii îl îndeamnă la lucru și începe astfel pentru artist o perioadă importantă, în care pictează cu o repeziciune uimitoare, fară reveniri, în dorința de a nu pierde nimic din ceea ce natura îi revelează în momentele sale privilegiate.
Pictează la Vitré nu doar vaste priveliști, ci și interioare încăperi modeste și umbroase, mobilate cu rafturi pe care sunt așezate frumos farfurii de făianță, în care țărănci cu bonete albe brodează sau curăță legume în fața geamurilor sau a ușilor larg deschise spre însorita grădiniță cu flori.
Totul transmite liniște, simplitate, puritate sufletească, valori pe care Grigorescu le va prețui de-a lungul întregii sale vieți și pe care va dori să le ocrotească de vitregiile timpului.
Tabloul „Case la Vitré” surprinde o zi de vară într-un orășel care încă păstrează note medievale în casele masive din piatră, în zidurile vechi și în străzile înguste, umbrite de acoperișurile ascuțite.
Sursa: http://ro.wikipedia.org/
Date biografice:
Nicolae Grigorescu se naște în satul Pitaru (județul Dâmbovița), fiind al șaselea copil al lui Ion și al Ruxandrei Grigorescu.[1] În 1845, când îi moare tatăl, familia se mută la București, în mahalaua Cărămidarilor, în casa unei mătușe. După o timpurie ucenicie (1848-1850), în atelierul pictorului ceh Anton Chladek, lucreaza icoane pentru bisericile din Băicoi și mănăstirea Căldărușani. În 1856 realizează compoziția istorică Mihai scăpând stindardul, pe care o prezintă domnitorului Barbu Știrbei, împreună cu o petiție prin care solicită ajutor financiar pentru studii. În anii 1856-1857 pictează biserica nouă a mănăstirii Zamfira (județul Prahova), apoi, până în anul 1859 biserica mănăstirii Agapia, iar între 1859-1861 biserica parohială din Puchenii Mari, Prahova (cu excepția tamburului turlei mari, pe care nu apucă să îl mai picteze datorită plecării la Paris). La intervenția lui Mihail Kogălniceanu, care îi apreciază calitatea picturii, primește o bursă pentru a studia la Paris.
În toamna anului 1861, tânărul Grigorescu pleacă la Paris unde intră la Școala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sebastien Cornu, unde este coleg cu Renoir. Conștient de propriile-i lacune în formația artistică, va studia în primul rând desenul și compoziția.
Părăsește însă curând acest atelier și, atras de concepțiile artistice ale Școlii de la Barbizon, se stabilește în această localitate, desăvârșindu-și educația pictorală prin asimilarea experienței unor artiști ca Millet, Corot, Gustave Courbet și Théodore Rousseau. Influențat de acest mediu artistic, Grigorescu este preocupat de însușirea unor modalități artistice novatoare de expresie în atmosfera cultului pentru pictura "en plein-air", ce pregătește apropiata afirmare a impresioniștilor. În cadrul "Expoziției Universale" de la Paris (1867), participă cu șapte lucrări, expune la Salonul parizian din 1868 tabloul Tânără țigancă, revine de câteva ori în țară și, începând din 1870, participă la Expozițiile artiștilor în viață și la cele organizate de "Societatea Amicilor Bellelor-Arte". În anii 1873-1874 face călătorii de studii în Italia (Roma, Napoli, Pompei), Grecia și la Viena. În 1877 este convocat să însoțească armata română în calitate de "pictor de front", realizând la fața locului în luptele de la Grivița și Rahova desene și schițe, ce vor sta la baza unor compoziții.
Din 1879 până în 1890, lucrează îndeosebi în Franța, fie în Bretania la Vitré, fie în atelierul său din Paris. Revenit în țară, deschide mai multe expoziții personale la Ateneul Român între anii 1891 și 1904. Din 1890 se stabilește la Câmpina și se dedică preponderent subiectelor rustice, într-o nesfârșită variație a motivului, pictează potrete de țărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de țară și numeroase peisaje cu specific românesc. În 1899 este numit membru de onoare al Academiei Române.
Nicolae Grigorescu se stinge din viață la 21 iulie 1907 la Câmpina. În atelier, pe șevalet, se afla ultima sa lucrare, neterminată, Întoarcerea de la bâlci.
Într-un moment decisiv pentru constituirea culturii României moderne — în poezie se afirma geniul lui Eminescu — Nicolae Grigorescu întreprinde o spectaculoasă înnoire a limbajului plastic.
Cu o formație în care se recunoaște filonul tradițiilor picturii murale, de care se apropie în anii tinereții și deopotrivă, experiențele impresioniștilor, Grigorescu se manifestă în diverse genuri cu o autoritate mare. Influența covârșitoare pe care a avut-o asupra contemporanilor lui a marcat și evoluția generației ce i-a urmat.Creația sa a inaugurînd astfel o tradiție picturală de amplă rezonanță.
Călătoria spre Vitré:
Dovedind o afinitate specială pentru peisaj, Grigorescu abordează o largă diversitate de teme ale genului, codificând în compozițiile sale nota specifică a colțului de lume surprins pe pânză. Un astfel de loc specific al creției sale este Vitré, un mic orășel din Bretania în care artistul poposește în timpul călătoriilor sale de documentare și studiu. Vitré-ul apare în tablourile lui Grigorescu ca o gingașă jucărie de porțelan[necesită citare]. Grigorescu va închina multe pânze acestui minunat orășel, în care sufletul său întristat de dezamăgirile din țară își va găsi alinarea, iar ochiul lui de pictor, o bogată sursă de inspirație. Atmosfera medievală, oamenii civilizați și generoși, precum și măreția naturii îl îndeamnă la lucru și începe astfel pentru artist o perioadă importantă, în care pictează cu o repeziciune uimitoare, fară reveniri, în dorința de a nu pierde nimic din ceea ce natura îi revelează în momentele sale privilegiate.
Pictează la Vitré nu doar vaste priveliști, ci și interioare încăperi modeste și umbroase, mobilate cu rafturi pe care sunt așezate frumos farfurii de făianță, în care țărănci cu bonete albe brodează sau curăță legume în fața geamurilor sau a ușilor larg deschise spre însorita grădiniță cu flori.
Totul transmite liniște, simplitate, puritate sufletească, valori pe care Grigorescu le va prețui de-a lungul întregii sale vieți și pe care va dori să le ocrotească de vitregiile timpului.
Tabloul „Case la Vitré” surprinde o zi de vară într-un orășel care încă păstrează note medievale în casele masive din piatră, în zidurile vechi și în străzile înguste, umbrite de acoperișurile ascuțite.
Sursa: http://ro.wikipedia.org/
JEAN CONSTANTIN!
Jean Constantin, pe numele său real Constantin Cornel Jean, (n. 21 august 1927, Techirghiol - d. 26 mai 2010, Constanța), a fost unul din cei mai mari actori români, interpret de roluri comice,considerat "maestrul comediei". Printre personajele reprezentate de Constantin se numără cele din seria B.D. (Brigada Diverse), filmele de acțiune și de comedie ale regizorului Sergiu Nicolaescu și serialul de televiziune Toate pânzele sus (1976).
Primii ani :
Jean Constantin s-a născut în anul 1927,[1] într-o familie multietnică, mama sa fiind de etnie grecească: "Mama mea era grecoaică venită cu părinții de la Salonic prin aproximativ 1880 și se numea Caliopi Stavreg Zaharia" - Jean Constantin, iar tatăl său de etnie română: "Tatăl meu era român, Dumitru Jean, și era conductor arhitect." - Jean Constantin.[2] Multă vreme s-a crezut că era născut în 1928; actorul însuși a menținut această confuzie, necontrazicându-i pe cei care l-au „întinerit” cu un an.[1] Numele său de familie era Jean și nu Constantin.[3] Deși s-a vehiculat mult timp ideea că ar fi rom de origine, actorul nu a confirmat niciodată aceste zvonuri și a făcut haz de ele: "Eu mi-am jucat foarte bine rolurile de rom și am convins etnia și nu numai, că sunt de al lor." - Jean Constantin. Reprezentanții comunității rome din Constanța au declarat că Jean Constantin nu era membru al acestei etnii și că acesta era cunoscut în oraș ca grec.[2] Totuși, datorită tenului său mediteranean, a fost ales să joace roluri de țigan în mai multe filme.
A lucrat ca normator într-o fabrică din Constanța, unde a pus bazele unei brigăzi artistice. A debutat ca artist la Casa de Cultură din localitate. La sfârșitul anului 1957, a fost primit în nou-înființata secție de estradă din cadrul Teatrului de Stat „Fantasio”. Actorul a rămas angajat al acestui teatru până la pensionare.
Activitate:
A jucat în filme de la începutul anilor 1960. La sfârșitul deceniului este distribuit în producțiile de succes Prea mic pentru un război atât de mare (1969, r. Radu Gabrea) și Canarul și viscolul (1969, r. Manole Marcus), ambele având ca subiect pierderea pricinuită de apărarea cauzei politice (prin război sau ilegalism). Totuși, nu aceste roluri îl impun, ci partiturile comice jucate începând din 1970 pentru seria B.D. (Brigada Diverse), în compania actorilor Toma Caragiu, Puiu Călinescu, Iurie Darie, Sebastian Papaiani și Dem Rădulescu. În 1973 colaborează pentru prima oară cu regizorul Sergiu Nicolaescu în filmul Nemuritorii. Serialul Toate pânzele sus (1976), în regia lui Mircea Mureșan, îi aduce un alt rol cu mare priză la public – turcul Ismail. Revanșa (1978) de Sergiu Nicolaescu este primul film în care Constantin interpretează rolul Limbă. Un an mai târziu joacă în comedia Nea Mărin miliardar, de asemenea în regia lui Nicolaescu.
În anii 1980 și 1990 este prezent într-un număr mai mic de producții, în mare parte comedii. Continuă să fie distribuit de Sergiu Nicolaescu în filmele sale. După o pauză de șapte ani, a revenit pe platourile de filmare cu rolul nea Florică din lung-metrajul de debut al lui Cătălin Mitulescu, Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii (2006). Ultimele sale filme, Supraviețuitorul (2008) și Poker (2010), au fost regizate de vechiul său colaborator Nicolaescu. A apărut și în serialul Regina, difuzat de postul Acasă TV.
Ultimii ani și decesul:
În 2009 și 2010, actorul a fost internat în mai multe rânduri din cauza problemelor cardiace. A murit miercuri, 26 mai 2010, în apartamentul său din Constanța. Vestea morții a fost făcută publică de către actorul Alexandru Arșinel. Jean Constantin a fost înmormântat în Cimitirul Central din Constanța în ziua de 28 mai.
Filmografie[modifică | modifică sursa]
Procesul alb (1965)
Haiducii (1966) - Parpanghel
Maiorul și moartea (1967)
Zile de vară (1968) – Aurel
Răzbunarea haiducilor (1968) – Parpanghel
Prea mic pentru un război atât de mare (1969)
Canarul și viscolul (1969)
Brigada Diverse intră în acțiune (1970) – Patraulea
Haiducii lui Șaptecai (1971) - Parpanghel
Zestrea domniței Ralu (1971) - Parpanghel
Săptămîna nebunilor (1971) - Parpanghel
Brigada Diverse în alertă! (1971) – Patraulea
B.D. la munte și la mare (1971) – Patraulea
Adio, dragă Nela! (1972)
Revolta haiducilor (1972, serial de televiziune) – Parpanghel
Explozia (1973) – Tilică
Ultimul cartuș (1973) - Floacă
Un comisar acuză (1974)
Frații Jderi (1974)
Stejar – extremă urgență (1974)
Nemuritorii (1974)
Mastodontul (1975)
Evadarea (1975)
Nu filmăm să ne-amuzăm (1975)
Zile fierbinți (1975)
Gloria nu cântă (1976)
Cuibul salamandrelor (1976) -– Jean
Roșcovanul (1976)
Toate pînzele sus (serial TV, 1977) - Ismail (ep. 1-12)
Împușcături sub clar de lună (1977)
Totul pentru fotbal (1978) - Max, animatorul galeriei echipei de fotbal
Eu, tu, și... Ovidiu (1978) – Misică
Acțiunea „Autobuzul” (1978)
Revanșa (1978) – Limbă
Expresul de Buftea (1978) – controlorul de tren
Brațele Afroditei (1978)
Melodii, melodii (1978) – impresarul Grecu
Expresul de Buftea (1979)
Nea Mărin miliardar (1979) – șeful primei bande
Al treilea salt mortal (1980)
Pruncul, petrolul și ardelenii (1981)
Capcana mercenarilor (1981)
Iancu Jianu, haiducul (1981)
Un echipaj pentru Singapore (1981)
Duelul (1981) – Limbă
Am o idee (1981)
Misterele Bucureștilor (1983)
Secretul lui Bachus (1984) - oenologul Trandafir Bulbuc
Sosesc păsările călătoare (1984)
Un petic de cer (1984) - șoferul Gică
Masca de argint (1985)
Colierul de turcoaze (1986)
Coana Chirița (1986)
Chirița la Iași (1987)
Secretul lui Nemesis (1987) - James Giovanni Cocoloș
În fiecare zi mi-e dor de tine (1988)
Miss Litoral (1991) – nea Mielu, căpitan de cursă lungă
Atac în bibliotecă (1992)
A doua cădere a Constantinopolului (1993) – Ismail
Paradisul în direct (1995)
Punctul zero (1996)
Sexy harem Ada-Kaleh (1999) – Ismail
Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii (2006) – nea Florică
Păcală se întoarce (2006) – țiganul
Roming (2007) – Somali
Supraviețuitorul (2008) – Limbă
Poker (2010)
Premii și distincții:
Președintele României Ion Iliescu i-a conferit artistului Jean Constantin la 7 februarie 2004 Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofițer, Categoria D - "Arta Spectacolului", „în semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului”.
*2006: Diplomă de excelență în filmul Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii.
Sursa: http://ro.wikipedia.org/
Primii ani :
Jean Constantin s-a născut în anul 1927,[1] într-o familie multietnică, mama sa fiind de etnie grecească: "Mama mea era grecoaică venită cu părinții de la Salonic prin aproximativ 1880 și se numea Caliopi Stavreg Zaharia" - Jean Constantin, iar tatăl său de etnie română: "Tatăl meu era român, Dumitru Jean, și era conductor arhitect." - Jean Constantin.[2] Multă vreme s-a crezut că era născut în 1928; actorul însuși a menținut această confuzie, necontrazicându-i pe cei care l-au „întinerit” cu un an.[1] Numele său de familie era Jean și nu Constantin.[3] Deși s-a vehiculat mult timp ideea că ar fi rom de origine, actorul nu a confirmat niciodată aceste zvonuri și a făcut haz de ele: "Eu mi-am jucat foarte bine rolurile de rom și am convins etnia și nu numai, că sunt de al lor." - Jean Constantin. Reprezentanții comunității rome din Constanța au declarat că Jean Constantin nu era membru al acestei etnii și că acesta era cunoscut în oraș ca grec.[2] Totuși, datorită tenului său mediteranean, a fost ales să joace roluri de țigan în mai multe filme.
A lucrat ca normator într-o fabrică din Constanța, unde a pus bazele unei brigăzi artistice. A debutat ca artist la Casa de Cultură din localitate. La sfârșitul anului 1957, a fost primit în nou-înființata secție de estradă din cadrul Teatrului de Stat „Fantasio”. Actorul a rămas angajat al acestui teatru până la pensionare.
Activitate:
A jucat în filme de la începutul anilor 1960. La sfârșitul deceniului este distribuit în producțiile de succes Prea mic pentru un război atât de mare (1969, r. Radu Gabrea) și Canarul și viscolul (1969, r. Manole Marcus), ambele având ca subiect pierderea pricinuită de apărarea cauzei politice (prin război sau ilegalism). Totuși, nu aceste roluri îl impun, ci partiturile comice jucate începând din 1970 pentru seria B.D. (Brigada Diverse), în compania actorilor Toma Caragiu, Puiu Călinescu, Iurie Darie, Sebastian Papaiani și Dem Rădulescu. În 1973 colaborează pentru prima oară cu regizorul Sergiu Nicolaescu în filmul Nemuritorii. Serialul Toate pânzele sus (1976), în regia lui Mircea Mureșan, îi aduce un alt rol cu mare priză la public – turcul Ismail. Revanșa (1978) de Sergiu Nicolaescu este primul film în care Constantin interpretează rolul Limbă. Un an mai târziu joacă în comedia Nea Mărin miliardar, de asemenea în regia lui Nicolaescu.
În anii 1980 și 1990 este prezent într-un număr mai mic de producții, în mare parte comedii. Continuă să fie distribuit de Sergiu Nicolaescu în filmele sale. După o pauză de șapte ani, a revenit pe platourile de filmare cu rolul nea Florică din lung-metrajul de debut al lui Cătălin Mitulescu, Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii (2006). Ultimele sale filme, Supraviețuitorul (2008) și Poker (2010), au fost regizate de vechiul său colaborator Nicolaescu. A apărut și în serialul Regina, difuzat de postul Acasă TV.
Ultimii ani și decesul:
În 2009 și 2010, actorul a fost internat în mai multe rânduri din cauza problemelor cardiace. A murit miercuri, 26 mai 2010, în apartamentul său din Constanța. Vestea morții a fost făcută publică de către actorul Alexandru Arșinel. Jean Constantin a fost înmormântat în Cimitirul Central din Constanța în ziua de 28 mai.
Filmografie[modifică | modifică sursa]
Procesul alb (1965)
Haiducii (1966) - Parpanghel
Maiorul și moartea (1967)
Zile de vară (1968) – Aurel
Răzbunarea haiducilor (1968) – Parpanghel
Prea mic pentru un război atât de mare (1969)
Canarul și viscolul (1969)
Brigada Diverse intră în acțiune (1970) – Patraulea
Haiducii lui Șaptecai (1971) - Parpanghel
Zestrea domniței Ralu (1971) - Parpanghel
Săptămîna nebunilor (1971) - Parpanghel
Brigada Diverse în alertă! (1971) – Patraulea
B.D. la munte și la mare (1971) – Patraulea
Adio, dragă Nela! (1972)
Revolta haiducilor (1972, serial de televiziune) – Parpanghel
Explozia (1973) – Tilică
Ultimul cartuș (1973) - Floacă
Un comisar acuză (1974)
Frații Jderi (1974)
Stejar – extremă urgență (1974)
Nemuritorii (1974)
Mastodontul (1975)
Evadarea (1975)
Nu filmăm să ne-amuzăm (1975)
Zile fierbinți (1975)
Gloria nu cântă (1976)
Cuibul salamandrelor (1976) -– Jean
Roșcovanul (1976)
Toate pînzele sus (serial TV, 1977) - Ismail (ep. 1-12)
Împușcături sub clar de lună (1977)
Totul pentru fotbal (1978) - Max, animatorul galeriei echipei de fotbal
Eu, tu, și... Ovidiu (1978) – Misică
Acțiunea „Autobuzul” (1978)
Revanșa (1978) – Limbă
Expresul de Buftea (1978) – controlorul de tren
Brațele Afroditei (1978)
Melodii, melodii (1978) – impresarul Grecu
Expresul de Buftea (1979)
Nea Mărin miliardar (1979) – șeful primei bande
Al treilea salt mortal (1980)
Pruncul, petrolul și ardelenii (1981)
Capcana mercenarilor (1981)
Iancu Jianu, haiducul (1981)
Un echipaj pentru Singapore (1981)
Duelul (1981) – Limbă
Am o idee (1981)
Misterele Bucureștilor (1983)
Secretul lui Bachus (1984) - oenologul Trandafir Bulbuc
Sosesc păsările călătoare (1984)
Un petic de cer (1984) - șoferul Gică
Masca de argint (1985)
Colierul de turcoaze (1986)
Coana Chirița (1986)
Chirița la Iași (1987)
Secretul lui Nemesis (1987) - James Giovanni Cocoloș
În fiecare zi mi-e dor de tine (1988)
Miss Litoral (1991) – nea Mielu, căpitan de cursă lungă
Atac în bibliotecă (1992)
A doua cădere a Constantinopolului (1993) – Ismail
Paradisul în direct (1995)
Punctul zero (1996)
Sexy harem Ada-Kaleh (1999) – Ismail
Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii (2006) – nea Florică
Păcală se întoarce (2006) – țiganul
Roming (2007) – Somali
Supraviețuitorul (2008) – Limbă
Poker (2010)
Premii și distincții:
Președintele României Ion Iliescu i-a conferit artistului Jean Constantin la 7 februarie 2004 Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofițer, Categoria D - "Arta Spectacolului", „în semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului”.
*2006: Diplomă de excelență în filmul Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii.
Sursa: http://ro.wikipedia.org/
DAN SPATARU!
Dan George Spătaru (n. 2 octombrie 1939, Aliman, Constanța - d. 8 septembrie 2004, București) a fost unul dintre cei mai prolifici cântăreți români de muzică ușoară.
Date biografice:
Dan Spătaru s-a născut în 2 octombrie 1939, într-o familie de învățători, Gherghina și Aurel Spătaru. Și-a petrecut copilăria și adolescența la Aliman, comuna natală, în Ion Corvin și la Medgidia, alături de sora mai mare Puica (Maria Nicola) și a bunicilor, agricultori. Caii erau pasiunea lui de copil, mai târziu a apărut o altă pasiune, mult mai puternică, aceea pentru fotbal. Dan a crescut printre poveștile bunicilor și cântecelor interpretate de părinții lui. Când avea 12 ani, mama sa a murit, iar cei doi copii s-au mutat la Medgidia la o matușa pentru a îndeplini dorința mamei "copiii mei să învețe carte". Aici Dan a făcut liceul și a început cariera de fotbalist. Postul pe care a evoluat a fost cel de mijlocaș. A jucat la "Progresul", apoi la "Știința București".
În anul III la "Facultatea de Educație Fizică și Sport" a trebuit să se lase de fotbal, avea hernie de disc. S-a dedicat școlii și muzicii. Dan Spataru era student când a început să cânte la "Casa Studenților" în anul 1962. A început cu muzică italiană, care era la modă. Dragostea pentru muzică a moștenit-o din familie, tatăl său cântând la vioară.
Camelia Dăscălescu a fost aceea care l-a văzut. L-a ascultat odată la "Mon Jardin" și a făcut cu el lecții. Primele bucăți muzicale interpretate de Dan Spătaru au fost ale Cameliei Dăscălescu. Odată la o terasă l-a întâlnit Temistocle Popa, care i-a făcut aproape toate șlagărele. Primul mare succes l-a avut cu "Măicuța mea", de Temistocle Popa. În anul 1972 o cunoaște pe viitoarea soție, Sida, la "Teatrul Fantasio" din Constanța. S-au căsătorit în 1974 și au avut un copil, Dana. După mărturiile soției, Dan Spătaru a fost "familist convins" și "un model de tătic".
A fost o personalitate a lumii muzicale românești, a rezistat timpului, ne-a învățat să-i acceptăm slăbiciunile și a reușit să-și lase amprenta timbrului vocal în memoria fiecăruia dintre noi.
A urmat un lung sir de slagare: „Țărăncuță, țărăncuță”, „Nici o lacrimă”, „Nu-ți șade bine când plângi”, „Nu m-am gândit la despărțire”, „Oare, oare, îți pare rău”, „În rândul patru”, „Drumurile”. Dan Spătaru a bătut, în Cuba, recordul la aplauze: 16 minute și 19 secunde: „prin 1967 am fost la un festival internațional în Cuba, la Varadero, unde sunt trecut în Cartea Recordurilor pentru aplauze: 16 minute și 19 secunde!“[necesită citare] Moartea lui Dan Spătaru în urma unui infarct a adus la înmormântarea lui peste 10000 de oameni.
Discografie (Parțială):
Best of (1996)
Drumurile tinereții (2002)
Pe drumul meu (2005)
Raza mea de soare (2005)
In memoriam vol. 1 (2007)
In memoriam vol. 2 (2007)
DVD - Momente de aur (2009)
Sursa: http://ro.wikipedia.org/
Date biografice:
Dan Spătaru s-a născut în 2 octombrie 1939, într-o familie de învățători, Gherghina și Aurel Spătaru. Și-a petrecut copilăria și adolescența la Aliman, comuna natală, în Ion Corvin și la Medgidia, alături de sora mai mare Puica (Maria Nicola) și a bunicilor, agricultori. Caii erau pasiunea lui de copil, mai târziu a apărut o altă pasiune, mult mai puternică, aceea pentru fotbal. Dan a crescut printre poveștile bunicilor și cântecelor interpretate de părinții lui. Când avea 12 ani, mama sa a murit, iar cei doi copii s-au mutat la Medgidia la o matușa pentru a îndeplini dorința mamei "copiii mei să învețe carte". Aici Dan a făcut liceul și a început cariera de fotbalist. Postul pe care a evoluat a fost cel de mijlocaș. A jucat la "Progresul", apoi la "Știința București".
În anul III la "Facultatea de Educație Fizică și Sport" a trebuit să se lase de fotbal, avea hernie de disc. S-a dedicat școlii și muzicii. Dan Spataru era student când a început să cânte la "Casa Studenților" în anul 1962. A început cu muzică italiană, care era la modă. Dragostea pentru muzică a moștenit-o din familie, tatăl său cântând la vioară.
Camelia Dăscălescu a fost aceea care l-a văzut. L-a ascultat odată la "Mon Jardin" și a făcut cu el lecții. Primele bucăți muzicale interpretate de Dan Spătaru au fost ale Cameliei Dăscălescu. Odată la o terasă l-a întâlnit Temistocle Popa, care i-a făcut aproape toate șlagărele. Primul mare succes l-a avut cu "Măicuța mea", de Temistocle Popa. În anul 1972 o cunoaște pe viitoarea soție, Sida, la "Teatrul Fantasio" din Constanța. S-au căsătorit în 1974 și au avut un copil, Dana. După mărturiile soției, Dan Spătaru a fost "familist convins" și "un model de tătic".
A fost o personalitate a lumii muzicale românești, a rezistat timpului, ne-a învățat să-i acceptăm slăbiciunile și a reușit să-și lase amprenta timbrului vocal în memoria fiecăruia dintre noi.
A urmat un lung sir de slagare: „Țărăncuță, țărăncuță”, „Nici o lacrimă”, „Nu-ți șade bine când plângi”, „Nu m-am gândit la despărțire”, „Oare, oare, îți pare rău”, „În rândul patru”, „Drumurile”. Dan Spătaru a bătut, în Cuba, recordul la aplauze: 16 minute și 19 secunde: „prin 1967 am fost la un festival internațional în Cuba, la Varadero, unde sunt trecut în Cartea Recordurilor pentru aplauze: 16 minute și 19 secunde!“[necesită citare] Moartea lui Dan Spătaru în urma unui infarct a adus la înmormântarea lui peste 10000 de oameni.
Discografie (Parțială):
Best of (1996)
Drumurile tinereții (2002)
Pe drumul meu (2005)
Raza mea de soare (2005)
In memoriam vol. 1 (2007)
In memoriam vol. 2 (2007)
DVD - Momente de aur (2009)
Sursa: http://ro.wikipedia.org/
CONSTANTIN BRANCUSI!
Constantin Brâncuși (n. 19 februarie 1876, Hobița, Gorj — d. 16 martie 1957, Paris) a fost un sculptor român cu contribuții covârșitoare la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană. Constantin Brâncuși a fost ales postum membru al Academiei Române. Francezii și americanii îl desemnează, cel mai adesea, doar prin numele de familie, pe care îl scriu fără semne diacritice, Brancusi, pronunțându-l după regulile de pronunțare ale limbii franceze.
Anii de început[modificare:
Născut la 19 februarie 1876, la Hobița, Gorj, Constantin era al șaselea copil al lui Radu Nicolae Brâncuși (1833-1885) și Maria Brâncuși (1851-1919). Prima clasă primară a făcut-o la Peștișani, apoi a continuat școala la Brădiceni. Copilăria sa a fost marcată de dese plecări de acasă și de ani lungi de ucenicie în ateliere de boiangerie, prăvălii și birturi.
În Craiova, în timp ce lucra ca ucenic, își face cunoscută îndemânarea la lucrul manual prin construirea unei viori din materiale găsite în prăvălie. Găsindu-se că ar fi de cuviință să dezvolte aceste abilități, el este înscris cu bursă la Școala de Arte și Meserii din Craiova.
După ce a urmat Școala de Arte și Meserii în Craiova (1894 - 1898) vine la București unde absolvă Școala de bellearte în 1902. În timpul studenției, chiar în primul an, în 1898, lucrarea sa Bustul lui Vitellius obține „mențiune onorabilă”, Cap al lui Laocoon din 1900 obține medalia de bronz, iar Studiu din 1901 câștigă medalia de argint. Timp de doi ani, între 1900 și 1902, cu ajutorul doctorului Dimitrie Gerota, realizează Ecorșeu, un studiu pentru reprezentarea corpului omenesc, lucrare căreia i se atribuie o medalie de bronz. Precizia detaliilor acestei lucrări face ca Ecorșeul să fie folosit în școlile românești de medicină, după ce s-au făcut câteva copii; Marcel Duchamp a inclus fotografia Ecorșeului în expoziția organizată la sfârșitul anului 1933 la Galeria Brummer din New York City.
În 1903 primește prima comandă a unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila, care a fost instalat la Spitalul Militar din București și reprezintă singurul monument public al lui Brâncuși din București. Acest bust a fost comandat de un consiliu format de fostul său profesor Dimitrie Gerota, pentru a îl ajuta pe Brâncuși să plătească drumul până la Paris. Plata pentru monument a fost împărțită în două tranșe, prima jumătate fiind plătită înainte ca să înceapă lucrul, iar a doua tranșă după ce Brâncuși a terminat bustul. Când a terminat lucrarea, aceasta a fost prezentată în fața consiliului, dar recepția a fost nesatisfăcătoare, diferite persoane din consiliu având opinii contrarii despre caracteristicile fizice ale generalului, spre exemplu cerând micșorarea nasului, și de asemenea păreri diferite în legătură cu poziționarea epoleților. Înfuriat de inabilitatea consiliului de a înțelege sculptura, Brâncuși pleacă din sala de ședințe în mirarea tuturor, fără a primi a doua jumătate a banilor necesari plecării sale spre Franța, decizând sa parcurgă drumul către Paris pe jos.[
Mai târziu Brâncuși a comentat acest incident astfel:
Ar fi fost o muncă ușoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câțiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva care se înnăscuse în mine și pe care simțeam că crește, an de an și de câțiva în rând, a izbucnit năvalnic și nu am mai putut răbda. Am făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică și spaimă a doctorului Gerota, de față... și dus am fost, pomenind de mama lor.
Drumul din București spre Paris l-a dus mai întâi prin Hobița, unde și-a luat rămas bun de la mama sa. Și-a continuat drumul, oprindu-se în Viena pentru o perioadă, timp în care a lucrat la un atelier ca decorator de mobilier. În Viena a început să viziteze muzee cu opere de artă inaccesibile în România. Aici a făcut cunoștință cu sculpturile egiptene care i-au influențat opera mai târziu în viață.[2]
Din Viena a plecat în 1904 spre München, dar după șase luni o pornește pe jos prin Bavaria și Elveția și până la Langres, în Franța. În apropriere de Lunéville, după o ploaie torențială în care este prins, Brâncuși capătă o pneumonie infecțioasă și, în stare critică, este primit la un spital de maici. După o perioadă de recuperare gândește că nu mai are puterile și nici timpul necesar pentru a parcurge drumul spre Paris pe jos, astfel că ultima bucată a drumului o parcurge cu trenul.
În 1905 reușește la concursul de admitere la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, unde lucrează în atelierul lui Antonin Mercié până în 1906, când, atingând limita de vârstă, părăsește școala. Refuză să lucreze ca practician în atelierul lui Auguste Rodin, rostind cuvintele devenite celebre: „Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu crește nimic).
Opera:
Coloana fără sfârșit pe o marcă poștală din Republica Moldova
Constantin Brâncuși a expus pentru prima dată la Société Nationale des Beaux-Arts și la Salon d'Automne din Paris în 1906. Creează în 1907 prima versiune a Sărutului, temă pe care o va relua sub diferite forme până în 1940, culminând cu Poarta Sărutului parte a Ansamblului Monumental din Târgu-Jiu. În 1907 închiriază un atelier în Rue de Montparnasse și intră în contact cu avangarda artistică pariziană, împrietenindu-se cu Guillaume Apollinaire, Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp. A început lucrul la Rugăciunea, o comandă pentru un monument funerar ce va fi expusă în Cimitirul „Dumbrava” de la Buzău. În 1909 revine pentru scurt timp în România și participă la „Expoziția oficială de pictură, sculptură și arhitectură”. Juriul Expoziției, prezidat de Spiru Haret acordă premiul II ex aequo lui Brâncuși, Paciurea, Steriadi, Petrașcu, Theodorescu-Sion. Colecționarul de artă Anastase Simu îi cumpără sculptura Somnul iar bustul în ghips al pictorului Nicolae Dărăscu este achiziționat de Ministerul Instrucțiunii Publice.
Până în 1914, participă cu regularitate la expoziții colective din Paris și București, inaugurând ciclurile Păsări Măiestre, Muza adormită, Domnișoara Pogany.
În 1914, Brâncuși deschide prima expoziție în Statele Unite ale Americii la Photo Secession Gallery din New York City, care provoacă o enormă senzație. Colecționarul american John Quin îi cumpără mai multe sculpturi, asigurându-i o existență materială prielnică creației artistice. În același an, ministrul de interne al României respinge proiectul monumentului lui Spiru Haret comandat cu un an înainte. Brâncuși va păstra lucrarea în atelier și o va intitula Fântâna lui Narcis. În 1915, începe să execute primele lucrări în lemn, printre care 2 Cariatide și Fiul risipitor. La Paris, în 1919, apare volumul „La Roumanie en images” cu cinci reproduceri după lucrări ale lui Brâncuși. Un an mai târziu, participă la expoziția grupării „La Section d'Or” în Franța, la expoziția grupării „Arta română” la invitația lui Camil Ressu în România, la „Festivalul Dada”, unde semnează manifestul intitulat Contre Cubisme, contre Dadaiseme. În revista Little Review din New York, apare, în 1921, primul studiu de amploare cu 24 de reproduceri din opera lui Brâncuși, semnat de poetul american Ezra Pound. De altfel, sculptorul avea să realizeze ulterior un celebru portret al acestuia.
Participă la o mișcare de protest contra lui André Breton și în apărarea lui Tristan Tzara. La 30 noiembrie 1924, expune la Prima expoziție internațională a grupării „Contemporanul” din București. Doi ani mai târziu, la Wildenstein Galleries, din New York, se deschide cea de-a doua expoziție personală a sa.
Până în 1940, activitatea creatoare a lui Brâncuși se desfășoară în toată amploarea ei. Operele sale de seamă din ciclul Pasărea în văzduh, ciclul Ovoidului precum și sculpturile în lemn datează din această perioadă. În același timp, Brâncuși participă la cele mai importante expoziții colective de sculptură din Statele Unite ale Americii, Franța, Elveția, Olanda și Anglia.
În atelierul său din Impasse Ronsin, în inima Parisului, Brâncuși și-a creat o lume a lui, cu un cadru și o atmosferă românească. Muzeul Național de Artă Modernă din Paris (Centre Pompidou) are un număr important de lucrări ale lui Brâncuși, lăsate prin testament moștenire României, dar acceptate cu bucurie de Franța, împreună cu tot ce se afla în atelierul său, după refuzul guvernului comunist al României anilor 1950 de a accepta lucrările lui Brâncuși după moartea sculptorului.
În România, în epoca realismului socialist, Brâncuși a fost contestat ca unul din reprezentanții formalismului burghez cosmopolit. Totuși, în decembrie 1956, la Muzeul de Artă al Republicii din București s-a deschis prima expoziție personală Brâncuși din Europa. Abia în 1964 Brâncuși a fost „redescoperit” în România ca un geniu național și, în consecință, ansamblul monumental de la Târgu-Jiu cu Coloana (recunoștinței) fără sfârșit, Masa tăcerii și Poarta sărutului a putut fi amenajat și îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac și fusese foarte aproape de a fi fost dărâmat.
La moartea sa, în 1957, statul român a refuzat să primească moștenirea lăsată de Brâncuși – atelierul său parizian –, considerându-l pe sculptor un reprezentant al burgheziei decadente.[3] Atelierul lui Brâncuși a revenit statului francez.
Despre opera lui Brâncuși[modificare | modificare sursă]
Anii 1897 - 1906[modificare | modificare sursă]
La începutul carierei sale, sculpturile lui Brâncuși au constat mai ales din reprezentări clasice ale formei umane. Perioada dintre 1897 și 1907 este caracterizată de o acumulare sensibilă de cunoștințe și îndemânare, dar și de căutarea a diferite soluții de modelare a materialelor. După 1905, viziunea artistului a devenit mai clară și mai puternică. Ca o consecință imediată, transformarea structurii operei sale a suferit o evoluție rapidă, astfel încât, începând încă din 1907, reprezentările antropomorfe încep să cedeze locul sculpturilor care îl vor prefigura pe artistul Brâncuși de mai târziu, acela care va urma să intre în conștiința universală.
Din această perioadă datează operele:
1897 - Craiova - Bustul lui Gheorghe Chițu
1898 - București - Bustul Vitellius
1900 - București - Capul lui Laocoon
1902 - București - Ecorșeul
1902, probabil ianuarie - București - statuetă simbolizând muzica corală românească
1902, octombrie - Craiova - bustul lui Ion Georgescu-Gorjan
1903 - București - Bustul generalului Carol Davila
1905 - Paris - Orgoliu
1906 - Paris - Copil - ghips
1906 - Paris - Supliciu - piatră
1906 - Paris - Cap de copil - bronz
1906 - Paris - bustul Victoriei Vaschide
1906 - Paris - bustul doctorului Zaharia Samfirescu
1906 - Paris - portretul pictorului Nicolae Dărăscu
Referințe critice despre Brâncuși[modificare | modificare sursă]
Din 1963 până azi au apărut în toate părțile lumii peste 50 de cărți și monografii și mii de studii și articole despre Brâncuși, stabilind în mod definitiv locul lui ca artist genial și chiar ca „unul din cei mai mari creatori ai tuturor timpurilor” (Jean Cassou). În 1937 cunoscutul sculptor Henry Moore scria: „Brâncuși a fost acela care a dat epocii noastre conștiința formei pure”. Mai aproape de noi, Frank Gehry indică cu precizie influența pe care marele sculptor român a avut-o asupra sa.
Volumului lui Radu Varia intitulat Brâncuși, unanim considerat drept lucrarea fundamentală consacrată marelui sculptor, a fost publicat mai întâi la New York în 1986 și a fost ales cartea anului de bibliotecarii americani și de principalele ziare și publicații din Statele Unite. Volumul a fost ulterior publicat la Paris în 1989, și ulterior la Tokio în 1993.
Locul lui Brâncuși în sculptură[modificare | modificare sursă]
Brâncuși a eliberat sculptura de preponderența imitației mecanice a naturii, a refuzat reprezentarea figurativă a realității, a preconizat exprimarea esenței lucrurilor, a vitalității formei, a creat unitatea dintre sensibil și spiritual. În opera sa el a oglindit felul de a gândi lumea al țăranului român. Prin obârșia sa țărănească și-a aflat rădăcinile adânci ale operei sale în tradițiile, miturile și funcția magică a artei populare românești. Brâncuși a relevat lumii occidentale dimensiunea sacră a realității.
Figură centrală în mișcarea artistică modernă, Brâncuși este considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea. Sculpturile sale se remarcă prin eleganța formei și utilizarea sensibilă a materialelor, combinând simplitatea artei populare românești cu rafinamentul avangardei pariziene. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea cât și importanța acordată luminii și spațiului sunt trăsăturile caracteristice ale creației lui Brâncuși. Opera sa a influențat profund conceptul modern de formă în sculptură, pictură și desen.
Decesul:
În anul 1957 Brâncuși îl cheamă pe arhiepiscopul Teofil, preot la biserica ortodoxă, se spovedește și se împărtășește, apoi îi mărturisește că moare „cu inima tristă pentru că nu mă pot întoarce în țara mea”.
La 16 martie 1957 Constantin Brâncuși se stinge din viață la ora 2 dimineața, iar la 19 martie este înmormântat la cimitirul Montparnasse din Paris.
Constantin Brâncuși despre opera sa:
„Il y a des imbéciles qui définissent mon œuvre comme abstraite, pourtant ce qu'ils qualifient d'abstrait est ce qu'il y a de plus réaliste, ce qui est réel n'est pas l'apparence mais l'idée, l'essence des choses.”
„Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esența lucrurilor.”
„Am șlefuit materia pentru a afla linia continuă. Și când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit; parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini. - Constantin Brâncuși”
Notafilie:
Portretul lui Constantin Brâncuşi pe o bancnotă cu valoarea nominală de 500 de lei (ROL), emisă în aprilie 1991
În aprilie 1991, Banca Națională a României a emis o bancnotă cu valoarea nominală de 500 de lei (ROL), pe aversul căreia era reprezentat Constantin Brâncuși, din față. Pe reversul aceleiași bancnote artistul era reprezentat împreună cu câteva din operele sale. În zona părții albe a bancnotei, privind în zare, privitorul poate vede imaginea din față, a lui Constantin Brâncuși, în filigran.
Portretul lui Constantin Brâncuşi pe o bancnotă cu valoarea nominală de 500 de lei (ROL), emisă în decembrie 1992
În decembrie 1992, Banca Națională a României a pus în circulație o nouă bancnotă cu valoarea nominală de 500 de lei (ROL), care îl reprezintă pe Constantin Brâncuși privind spre stânga noastră, împreună cu două dintre operele sale. Pe revers, sunt reprezentate alte lucrări ale artistului. În zona părții albe a bancnotei, privind în zare, privitorul poate vede imaginea din față, a lui Constantin Brâncuși, în filigran. Alte tiraje îl prezintă pe artist, în filigran, privind spre dreapta noastră.
Numismatică:
La 15 martie 2001, la sărbătorirea a 125 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși, Banca Națională a României a pus în circulație, în intenția colecționarilor, o monedă comemorativă de aur cu titlul de 999‰, având valoarea nominală de 5.000 de lei (ROL). Moneda are diametrul de 35 mm și greutatea de 31,103 grame. Marginea monedei este netedă și a fost emisă de calitate proof, într-un tiraj de 500 de exemplare.
Pe avers, este reprezentată Coloana infinită. În stânga coloanei, central este reprezentată stema României sub care este gravat milesimul emisiunii: 2001. Denumirea țării emitente, ROMANIA este gravată urmând circular. În dreapta coloanei, pe vertical, sunt așezate valoarea nominală a monedei 5000 și denumirea LEI. Pe revers, este reprezentat bustul sculptorului Constantin Brâncuși. Circular, au fost gravate inscripția CONSTANTIN BRANCUSI și datele care marchează evenimentul emisiunii 1876-2001. În stânga portretului, este reprezentată, în facsmil, semnătura sculptorului.
Revers al unei monede comemorative de argint, cu valoarea nominală de 50 lei, emise de Banca Națională a Moldovei în 2001, cu efigia lui Constantin Brâncuși, alături de Poarta sărutului și Masa tăcerii, comemorând 125 de ani de la nașterea acestuia.
La data de 5 noiembrie 2001, cu prilejul sărbătoririi a 125 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși, Banca Națională a Moldovei a pus în circulație, în intenția colecționarilor, o monedă comemorativă de argint cu titlul de 925‰, având valoarea nominală de 50 de lei moldovenești. Pe reversul monedei a fost gravată efigia lui Constantin Brâncuși, anii 1876 - 1957, alături de două dintre sculpturile sale din ansamblul monumental de la Târgu Jiu, Poarta sărutului și Masa tăcerii. Moneda este rotundă, are diametrul de 30 mm, greutatea de 16,5 grame, fiind emisă într-un tiraj de 1.000 de exemplare, întregul tiraj fiind de calitate proof.[4]
Distincții[modificare | modificare sursă]
În 1921, Direcția generală a Artelor din Ministerul Cultelor și Artelor, a înaintat tabele cu funcționari ai săi, propuși spre decorare cu ocazia încoronării proiectate pentru acel an. La poziția 31 era înscris sculptorul Constantin Brâncuși cu propunerea „ofițer al Coroanei”.
Bibliografie:
Dan Grigorescu, Brâncuși și secolul său, Editura Artemis, București, 1993
Mircea Eliade, Coloana infinită, piesă de teatru
Petru Comarnescu, Mircea Eliade, Ionel Jianu, Mărturii despre Brâncuși (Témoignages sur Brâncuși), Ed. *Fundației "Constantin. Brâncuși", Târgu Jiu, 1997
Bach, Teja Friedrich, Constantin Brâncuși. Metamorphosen Plasticher Form, Koln, 1987.
Brezianu, Barbu, Opera lui Constantin Brâncuși în România, Editura Academiei Române, București, 1974.
Comarnescu, Petru, Brâncuși. Surse arhetipale, Editura Junimea, Iași, 1982.
Comarnescu, Petru; Eliade, Mircea; Jianou, Ionel; Témoignages sur Brâncuși, Paris, Arted, 1982.
Giedion-Welcker, Carola, C.Brâncuși, Basel, Stuttgart, 1958.
Grigorescu, Dan, Brâncuși, Editura Meridiane, București, 1980.
Hăulică, Dan, Brâncuși ou L’anonymat du génie, Editura Meridiane, București, 1967.
Hulten, Pontus; Dumitrescu, Natalia; Istrati, Alexandra; Brâncuși, Flammarion, Paris, 1986.
Jianou, Ionel, Brâncuși, Editura Artes, Paris, 1963.
Jianou, Ionel; Noica, Constantin; Introduction a la sculpture de Brâncuși, Editura Artes, Paris, 1982.
Paleolog, Vasile Georgescu, Tinerețea lui Brâncuși, Editura Tineretului, București, 1967.
Shanes, Eric, Brâncuși, Published by Abbeyville Press, New York, 1989.
Spear, Athena T., Brâncuși’s Birds, CAA monographs XXI, NYU Press, New York, 1969.
Vainer, Nelson, Brâncuși e outros maestras da escultura Romena, Rio de Janeiro, 1968.
Varia, Radu, Brâncuși, Gallimard, Paris, 1989.
Zervos, Christian, C.Brâncuși, Cahiers d'Art, Paris, 1957.
Fundația Culturală META, Un secol de sculptură românească. Dicționar A-D Colecția Sinteze, Editura META, 2001, pp. 77 - 82.
Vlasiu, Ioana (coord.), Dicționarul sculptorilor din România. Secolele XIX-XX, vol. I, lit. A-G, Editura Academiei Române, București, 2011, pp. 83 - 92.
Deac, Mircea, Brâncuși. Surse arhetipale, Editura Junimea, Iași, 1982.
Geist, Sidney, Brâncuși. A Study of the Sculpture, U.S.A. Grossman Publishers, New York, 1968.
Mocioi, Ion, Brâncuși: Ansamblul de la Târgu-Jiu, Editura Constantin Brâncuși, Târgu Jiu, 1971.
Pogorilovschi, Ion, Comentarea capodoperei, Editura Junimea, Iași, 1999.
Sursa: wikipedia
Anii de început[modificare:
Născut la 19 februarie 1876, la Hobița, Gorj, Constantin era al șaselea copil al lui Radu Nicolae Brâncuși (1833-1885) și Maria Brâncuși (1851-1919). Prima clasă primară a făcut-o la Peștișani, apoi a continuat școala la Brădiceni. Copilăria sa a fost marcată de dese plecări de acasă și de ani lungi de ucenicie în ateliere de boiangerie, prăvălii și birturi.
În Craiova, în timp ce lucra ca ucenic, își face cunoscută îndemânarea la lucrul manual prin construirea unei viori din materiale găsite în prăvălie. Găsindu-se că ar fi de cuviință să dezvolte aceste abilități, el este înscris cu bursă la Școala de Arte și Meserii din Craiova.
După ce a urmat Școala de Arte și Meserii în Craiova (1894 - 1898) vine la București unde absolvă Școala de bellearte în 1902. În timpul studenției, chiar în primul an, în 1898, lucrarea sa Bustul lui Vitellius obține „mențiune onorabilă”, Cap al lui Laocoon din 1900 obține medalia de bronz, iar Studiu din 1901 câștigă medalia de argint. Timp de doi ani, între 1900 și 1902, cu ajutorul doctorului Dimitrie Gerota, realizează Ecorșeu, un studiu pentru reprezentarea corpului omenesc, lucrare căreia i se atribuie o medalie de bronz. Precizia detaliilor acestei lucrări face ca Ecorșeul să fie folosit în școlile românești de medicină, după ce s-au făcut câteva copii; Marcel Duchamp a inclus fotografia Ecorșeului în expoziția organizată la sfârșitul anului 1933 la Galeria Brummer din New York City.
În 1903 primește prima comandă a unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila, care a fost instalat la Spitalul Militar din București și reprezintă singurul monument public al lui Brâncuși din București. Acest bust a fost comandat de un consiliu format de fostul său profesor Dimitrie Gerota, pentru a îl ajuta pe Brâncuși să plătească drumul până la Paris. Plata pentru monument a fost împărțită în două tranșe, prima jumătate fiind plătită înainte ca să înceapă lucrul, iar a doua tranșă după ce Brâncuși a terminat bustul. Când a terminat lucrarea, aceasta a fost prezentată în fața consiliului, dar recepția a fost nesatisfăcătoare, diferite persoane din consiliu având opinii contrarii despre caracteristicile fizice ale generalului, spre exemplu cerând micșorarea nasului, și de asemenea păreri diferite în legătură cu poziționarea epoleților. Înfuriat de inabilitatea consiliului de a înțelege sculptura, Brâncuși pleacă din sala de ședințe în mirarea tuturor, fără a primi a doua jumătate a banilor necesari plecării sale spre Franța, decizând sa parcurgă drumul către Paris pe jos.[
Mai târziu Brâncuși a comentat acest incident astfel:
Ar fi fost o muncă ușoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câțiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva care se înnăscuse în mine și pe care simțeam că crește, an de an și de câțiva în rând, a izbucnit năvalnic și nu am mai putut răbda. Am făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică și spaimă a doctorului Gerota, de față... și dus am fost, pomenind de mama lor.
Drumul din București spre Paris l-a dus mai întâi prin Hobița, unde și-a luat rămas bun de la mama sa. Și-a continuat drumul, oprindu-se în Viena pentru o perioadă, timp în care a lucrat la un atelier ca decorator de mobilier. În Viena a început să viziteze muzee cu opere de artă inaccesibile în România. Aici a făcut cunoștință cu sculpturile egiptene care i-au influențat opera mai târziu în viață.[2]
Din Viena a plecat în 1904 spre München, dar după șase luni o pornește pe jos prin Bavaria și Elveția și până la Langres, în Franța. În apropriere de Lunéville, după o ploaie torențială în care este prins, Brâncuși capătă o pneumonie infecțioasă și, în stare critică, este primit la un spital de maici. După o perioadă de recuperare gândește că nu mai are puterile și nici timpul necesar pentru a parcurge drumul spre Paris pe jos, astfel că ultima bucată a drumului o parcurge cu trenul.
În 1905 reușește la concursul de admitere la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, unde lucrează în atelierul lui Antonin Mercié până în 1906, când, atingând limita de vârstă, părăsește școala. Refuză să lucreze ca practician în atelierul lui Auguste Rodin, rostind cuvintele devenite celebre: „Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu crește nimic).
Opera:
Coloana fără sfârșit pe o marcă poștală din Republica Moldova
Constantin Brâncuși a expus pentru prima dată la Société Nationale des Beaux-Arts și la Salon d'Automne din Paris în 1906. Creează în 1907 prima versiune a Sărutului, temă pe care o va relua sub diferite forme până în 1940, culminând cu Poarta Sărutului parte a Ansamblului Monumental din Târgu-Jiu. În 1907 închiriază un atelier în Rue de Montparnasse și intră în contact cu avangarda artistică pariziană, împrietenindu-se cu Guillaume Apollinaire, Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp. A început lucrul la Rugăciunea, o comandă pentru un monument funerar ce va fi expusă în Cimitirul „Dumbrava” de la Buzău. În 1909 revine pentru scurt timp în România și participă la „Expoziția oficială de pictură, sculptură și arhitectură”. Juriul Expoziției, prezidat de Spiru Haret acordă premiul II ex aequo lui Brâncuși, Paciurea, Steriadi, Petrașcu, Theodorescu-Sion. Colecționarul de artă Anastase Simu îi cumpără sculptura Somnul iar bustul în ghips al pictorului Nicolae Dărăscu este achiziționat de Ministerul Instrucțiunii Publice.
Până în 1914, participă cu regularitate la expoziții colective din Paris și București, inaugurând ciclurile Păsări Măiestre, Muza adormită, Domnișoara Pogany.
În 1914, Brâncuși deschide prima expoziție în Statele Unite ale Americii la Photo Secession Gallery din New York City, care provoacă o enormă senzație. Colecționarul american John Quin îi cumpără mai multe sculpturi, asigurându-i o existență materială prielnică creației artistice. În același an, ministrul de interne al României respinge proiectul monumentului lui Spiru Haret comandat cu un an înainte. Brâncuși va păstra lucrarea în atelier și o va intitula Fântâna lui Narcis. În 1915, începe să execute primele lucrări în lemn, printre care 2 Cariatide și Fiul risipitor. La Paris, în 1919, apare volumul „La Roumanie en images” cu cinci reproduceri după lucrări ale lui Brâncuși. Un an mai târziu, participă la expoziția grupării „La Section d'Or” în Franța, la expoziția grupării „Arta română” la invitația lui Camil Ressu în România, la „Festivalul Dada”, unde semnează manifestul intitulat Contre Cubisme, contre Dadaiseme. În revista Little Review din New York, apare, în 1921, primul studiu de amploare cu 24 de reproduceri din opera lui Brâncuși, semnat de poetul american Ezra Pound. De altfel, sculptorul avea să realizeze ulterior un celebru portret al acestuia.
Participă la o mișcare de protest contra lui André Breton și în apărarea lui Tristan Tzara. La 30 noiembrie 1924, expune la Prima expoziție internațională a grupării „Contemporanul” din București. Doi ani mai târziu, la Wildenstein Galleries, din New York, se deschide cea de-a doua expoziție personală a sa.
Până în 1940, activitatea creatoare a lui Brâncuși se desfășoară în toată amploarea ei. Operele sale de seamă din ciclul Pasărea în văzduh, ciclul Ovoidului precum și sculpturile în lemn datează din această perioadă. În același timp, Brâncuși participă la cele mai importante expoziții colective de sculptură din Statele Unite ale Americii, Franța, Elveția, Olanda și Anglia.
În atelierul său din Impasse Ronsin, în inima Parisului, Brâncuși și-a creat o lume a lui, cu un cadru și o atmosferă românească. Muzeul Național de Artă Modernă din Paris (Centre Pompidou) are un număr important de lucrări ale lui Brâncuși, lăsate prin testament moștenire României, dar acceptate cu bucurie de Franța, împreună cu tot ce se afla în atelierul său, după refuzul guvernului comunist al României anilor 1950 de a accepta lucrările lui Brâncuși după moartea sculptorului.
În România, în epoca realismului socialist, Brâncuși a fost contestat ca unul din reprezentanții formalismului burghez cosmopolit. Totuși, în decembrie 1956, la Muzeul de Artă al Republicii din București s-a deschis prima expoziție personală Brâncuși din Europa. Abia în 1964 Brâncuși a fost „redescoperit” în România ca un geniu național și, în consecință, ansamblul monumental de la Târgu-Jiu cu Coloana (recunoștinței) fără sfârșit, Masa tăcerii și Poarta sărutului a putut fi amenajat și îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac și fusese foarte aproape de a fi fost dărâmat.
La moartea sa, în 1957, statul român a refuzat să primească moștenirea lăsată de Brâncuși – atelierul său parizian –, considerându-l pe sculptor un reprezentant al burgheziei decadente.[3] Atelierul lui Brâncuși a revenit statului francez.
Despre opera lui Brâncuși[modificare | modificare sursă]
Anii 1897 - 1906[modificare | modificare sursă]
La începutul carierei sale, sculpturile lui Brâncuși au constat mai ales din reprezentări clasice ale formei umane. Perioada dintre 1897 și 1907 este caracterizată de o acumulare sensibilă de cunoștințe și îndemânare, dar și de căutarea a diferite soluții de modelare a materialelor. După 1905, viziunea artistului a devenit mai clară și mai puternică. Ca o consecință imediată, transformarea structurii operei sale a suferit o evoluție rapidă, astfel încât, începând încă din 1907, reprezentările antropomorfe încep să cedeze locul sculpturilor care îl vor prefigura pe artistul Brâncuși de mai târziu, acela care va urma să intre în conștiința universală.
Din această perioadă datează operele:
1897 - Craiova - Bustul lui Gheorghe Chițu
1898 - București - Bustul Vitellius
1900 - București - Capul lui Laocoon
1902 - București - Ecorșeul
1902, probabil ianuarie - București - statuetă simbolizând muzica corală românească
1902, octombrie - Craiova - bustul lui Ion Georgescu-Gorjan
1903 - București - Bustul generalului Carol Davila
1905 - Paris - Orgoliu
1906 - Paris - Copil - ghips
1906 - Paris - Supliciu - piatră
1906 - Paris - Cap de copil - bronz
1906 - Paris - bustul Victoriei Vaschide
1906 - Paris - bustul doctorului Zaharia Samfirescu
1906 - Paris - portretul pictorului Nicolae Dărăscu
Referințe critice despre Brâncuși[modificare | modificare sursă]
Din 1963 până azi au apărut în toate părțile lumii peste 50 de cărți și monografii și mii de studii și articole despre Brâncuși, stabilind în mod definitiv locul lui ca artist genial și chiar ca „unul din cei mai mari creatori ai tuturor timpurilor” (Jean Cassou). În 1937 cunoscutul sculptor Henry Moore scria: „Brâncuși a fost acela care a dat epocii noastre conștiința formei pure”. Mai aproape de noi, Frank Gehry indică cu precizie influența pe care marele sculptor român a avut-o asupra sa.
Volumului lui Radu Varia intitulat Brâncuși, unanim considerat drept lucrarea fundamentală consacrată marelui sculptor, a fost publicat mai întâi la New York în 1986 și a fost ales cartea anului de bibliotecarii americani și de principalele ziare și publicații din Statele Unite. Volumul a fost ulterior publicat la Paris în 1989, și ulterior la Tokio în 1993.
Locul lui Brâncuși în sculptură[modificare | modificare sursă]
Brâncuși a eliberat sculptura de preponderența imitației mecanice a naturii, a refuzat reprezentarea figurativă a realității, a preconizat exprimarea esenței lucrurilor, a vitalității formei, a creat unitatea dintre sensibil și spiritual. În opera sa el a oglindit felul de a gândi lumea al țăranului român. Prin obârșia sa țărănească și-a aflat rădăcinile adânci ale operei sale în tradițiile, miturile și funcția magică a artei populare românești. Brâncuși a relevat lumii occidentale dimensiunea sacră a realității.
Figură centrală în mișcarea artistică modernă, Brâncuși este considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea. Sculpturile sale se remarcă prin eleganța formei și utilizarea sensibilă a materialelor, combinând simplitatea artei populare românești cu rafinamentul avangardei pariziene. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea cât și importanța acordată luminii și spațiului sunt trăsăturile caracteristice ale creației lui Brâncuși. Opera sa a influențat profund conceptul modern de formă în sculptură, pictură și desen.
Decesul:
În anul 1957 Brâncuși îl cheamă pe arhiepiscopul Teofil, preot la biserica ortodoxă, se spovedește și se împărtășește, apoi îi mărturisește că moare „cu inima tristă pentru că nu mă pot întoarce în țara mea”.
La 16 martie 1957 Constantin Brâncuși se stinge din viață la ora 2 dimineața, iar la 19 martie este înmormântat la cimitirul Montparnasse din Paris.
Constantin Brâncuși despre opera sa:
„Il y a des imbéciles qui définissent mon œuvre comme abstraite, pourtant ce qu'ils qualifient d'abstrait est ce qu'il y a de plus réaliste, ce qui est réel n'est pas l'apparence mais l'idée, l'essence des choses.”
„Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esența lucrurilor.”
„Am șlefuit materia pentru a afla linia continuă. Și când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit; parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini. - Constantin Brâncuși”
Notafilie:
Portretul lui Constantin Brâncuşi pe o bancnotă cu valoarea nominală de 500 de lei (ROL), emisă în aprilie 1991
În aprilie 1991, Banca Națională a României a emis o bancnotă cu valoarea nominală de 500 de lei (ROL), pe aversul căreia era reprezentat Constantin Brâncuși, din față. Pe reversul aceleiași bancnote artistul era reprezentat împreună cu câteva din operele sale. În zona părții albe a bancnotei, privind în zare, privitorul poate vede imaginea din față, a lui Constantin Brâncuși, în filigran.
Portretul lui Constantin Brâncuşi pe o bancnotă cu valoarea nominală de 500 de lei (ROL), emisă în decembrie 1992
În decembrie 1992, Banca Națională a României a pus în circulație o nouă bancnotă cu valoarea nominală de 500 de lei (ROL), care îl reprezintă pe Constantin Brâncuși privind spre stânga noastră, împreună cu două dintre operele sale. Pe revers, sunt reprezentate alte lucrări ale artistului. În zona părții albe a bancnotei, privind în zare, privitorul poate vede imaginea din față, a lui Constantin Brâncuși, în filigran. Alte tiraje îl prezintă pe artist, în filigran, privind spre dreapta noastră.
Numismatică:
La 15 martie 2001, la sărbătorirea a 125 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși, Banca Națională a României a pus în circulație, în intenția colecționarilor, o monedă comemorativă de aur cu titlul de 999‰, având valoarea nominală de 5.000 de lei (ROL). Moneda are diametrul de 35 mm și greutatea de 31,103 grame. Marginea monedei este netedă și a fost emisă de calitate proof, într-un tiraj de 500 de exemplare.
Pe avers, este reprezentată Coloana infinită. În stânga coloanei, central este reprezentată stema României sub care este gravat milesimul emisiunii: 2001. Denumirea țării emitente, ROMANIA este gravată urmând circular. În dreapta coloanei, pe vertical, sunt așezate valoarea nominală a monedei 5000 și denumirea LEI. Pe revers, este reprezentat bustul sculptorului Constantin Brâncuși. Circular, au fost gravate inscripția CONSTANTIN BRANCUSI și datele care marchează evenimentul emisiunii 1876-2001. În stânga portretului, este reprezentată, în facsmil, semnătura sculptorului.
Revers al unei monede comemorative de argint, cu valoarea nominală de 50 lei, emise de Banca Națională a Moldovei în 2001, cu efigia lui Constantin Brâncuși, alături de Poarta sărutului și Masa tăcerii, comemorând 125 de ani de la nașterea acestuia.
La data de 5 noiembrie 2001, cu prilejul sărbătoririi a 125 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși, Banca Națională a Moldovei a pus în circulație, în intenția colecționarilor, o monedă comemorativă de argint cu titlul de 925‰, având valoarea nominală de 50 de lei moldovenești. Pe reversul monedei a fost gravată efigia lui Constantin Brâncuși, anii 1876 - 1957, alături de două dintre sculpturile sale din ansamblul monumental de la Târgu Jiu, Poarta sărutului și Masa tăcerii. Moneda este rotundă, are diametrul de 30 mm, greutatea de 16,5 grame, fiind emisă într-un tiraj de 1.000 de exemplare, întregul tiraj fiind de calitate proof.[4]
Distincții[modificare | modificare sursă]
În 1921, Direcția generală a Artelor din Ministerul Cultelor și Artelor, a înaintat tabele cu funcționari ai săi, propuși spre decorare cu ocazia încoronării proiectate pentru acel an. La poziția 31 era înscris sculptorul Constantin Brâncuși cu propunerea „ofițer al Coroanei”.
Bibliografie:
Dan Grigorescu, Brâncuși și secolul său, Editura Artemis, București, 1993
Mircea Eliade, Coloana infinită, piesă de teatru
Petru Comarnescu, Mircea Eliade, Ionel Jianu, Mărturii despre Brâncuși (Témoignages sur Brâncuși), Ed. *Fundației "Constantin. Brâncuși", Târgu Jiu, 1997
Bach, Teja Friedrich, Constantin Brâncuși. Metamorphosen Plasticher Form, Koln, 1987.
Brezianu, Barbu, Opera lui Constantin Brâncuși în România, Editura Academiei Române, București, 1974.
Comarnescu, Petru, Brâncuși. Surse arhetipale, Editura Junimea, Iași, 1982.
Comarnescu, Petru; Eliade, Mircea; Jianou, Ionel; Témoignages sur Brâncuși, Paris, Arted, 1982.
Giedion-Welcker, Carola, C.Brâncuși, Basel, Stuttgart, 1958.
Grigorescu, Dan, Brâncuși, Editura Meridiane, București, 1980.
Hăulică, Dan, Brâncuși ou L’anonymat du génie, Editura Meridiane, București, 1967.
Hulten, Pontus; Dumitrescu, Natalia; Istrati, Alexandra; Brâncuși, Flammarion, Paris, 1986.
Jianou, Ionel, Brâncuși, Editura Artes, Paris, 1963.
Jianou, Ionel; Noica, Constantin; Introduction a la sculpture de Brâncuși, Editura Artes, Paris, 1982.
Paleolog, Vasile Georgescu, Tinerețea lui Brâncuși, Editura Tineretului, București, 1967.
Shanes, Eric, Brâncuși, Published by Abbeyville Press, New York, 1989.
Spear, Athena T., Brâncuși’s Birds, CAA monographs XXI, NYU Press, New York, 1969.
Vainer, Nelson, Brâncuși e outros maestras da escultura Romena, Rio de Janeiro, 1968.
Varia, Radu, Brâncuși, Gallimard, Paris, 1989.
Zervos, Christian, C.Brâncuși, Cahiers d'Art, Paris, 1957.
Fundația Culturală META, Un secol de sculptură românească. Dicționar A-D Colecția Sinteze, Editura META, 2001, pp. 77 - 82.
Vlasiu, Ioana (coord.), Dicționarul sculptorilor din România. Secolele XIX-XX, vol. I, lit. A-G, Editura Academiei Române, București, 2011, pp. 83 - 92.
Deac, Mircea, Brâncuși. Surse arhetipale, Editura Junimea, Iași, 1982.
Geist, Sidney, Brâncuși. A Study of the Sculpture, U.S.A. Grossman Publishers, New York, 1968.
Mocioi, Ion, Brâncuși: Ansamblul de la Târgu-Jiu, Editura Constantin Brâncuși, Târgu Jiu, 1971.
Pogorilovschi, Ion, Comentarea capodoperei, Editura Junimea, Iași, 1999.
Sursa: wikipedia
CORNEL FUGARU!
Cornel Fugaru (n. 2 decembrie 1940, București; d. 13 iulie 2011, București) a fost un compozitor de muzică ușoară, solist vocal și instrumentist român, lider al formației Sincron.
Fugaru a participat la numeroase turnee în străinătate, a făcut parte din jurii naționale de concursuri de muzică ușoară, a susținut numeroase concerte și recitaluri la televiziune, a apărut ca interpret în filme (Opt minute de vis, 1966, regia Mihai Constantinescu; Opt exerciții de 625 de linii, 1967, film serial; Împușcături pe portativ, 1967, regia Cezar Grigoriu, film în care a jucat alături de Margareta Pâslaru) și a compus muzică de film pentru pelicule precum Brezaia, Cici, Cei 4 M, Oacă și Boacă etc.
Printre cele mai cunoscute piese compuse de el se numără „Dau viața mea pentru o iubire” - Monica Anghel, „Nu sunt sclavul tău”, „Eu nu mai sunt cel de ieri” - Aurelian Temișan, „Planeta albastră” - Margareta Pâslaru și Vlad Fugaru.
Cornel Fugaru a colaborat foarte mult cu soția sa, Mirela Fugaru.
Muzică de film:
Liceenii Rock'n'Roll (1991)
Sursa: Wikipedia
Cornel fugaru il puteti asculta in pagina dedicata muzicii
FABRICA DE HITURI:
https://www.facebook.com/fabricadehituri
Fugaru a participat la numeroase turnee în străinătate, a făcut parte din jurii naționale de concursuri de muzică ușoară, a susținut numeroase concerte și recitaluri la televiziune, a apărut ca interpret în filme (Opt minute de vis, 1966, regia Mihai Constantinescu; Opt exerciții de 625 de linii, 1967, film serial; Împușcături pe portativ, 1967, regia Cezar Grigoriu, film în care a jucat alături de Margareta Pâslaru) și a compus muzică de film pentru pelicule precum Brezaia, Cici, Cei 4 M, Oacă și Boacă etc.
Printre cele mai cunoscute piese compuse de el se numără „Dau viața mea pentru o iubire” - Monica Anghel, „Nu sunt sclavul tău”, „Eu nu mai sunt cel de ieri” - Aurelian Temișan, „Planeta albastră” - Margareta Pâslaru și Vlad Fugaru.
Cornel Fugaru a colaborat foarte mult cu soția sa, Mirela Fugaru.
Muzică de film:
Liceenii Rock'n'Roll (1991)
Sursa: Wikipedia
Cornel fugaru il puteti asculta in pagina dedicata muzicii
FABRICA DE HITURI:
https://www.facebook.com/fabricadehituri
PUIU CALINESCU!
Puiu Călinescu (n. 21 iunie 1920, București; d. 16 mai 1997, București) a fost un actor de comedie român, celebru datorită grimaselor sale.
Copilăria:
S-a născut în cartierul Grivița și a fost fiul actorului Jean Tomescu. A fost crescut de mama lui, care lucra la o fabrică de țigarete. La vârsta de 6 ani, după moartea mamei lui (23 de ani), a fost luat și crescut de bunica din partea mamei. Nu i-a prea plăcut școala, repetând un an de studiu. După această perioadă, în timpul adolescenței, se vede nevoit să se angajeze și să-și facă un rost în viață, întrucât unchiul său, în casa căruia locuia, i-a impus aceasta, spunându-i că nu îi va mai da de mâncare. Această remarcă despre viața tumultuoasă a actorului a fost făcută de el însuși în 1996 într-o emisiune TV a Eugeniei Vodă, cu puțin timp înainte de moartea artistului.
Puiu Călinescu și-a început cariera jucând în „revistele” de cinematograf ce prefațau cândva în sălile de cinema proiecția unui film. Din 1948 a intrat în trupa Teatrului de comedie „Constantin Tănase”, care l-a consacrat și căruia artistul i-a rămas credincios până la sfârșitul vieții. Și-a scris singur partiturile comice pentru spectacolele de pe Calea Victoriei, cu titluri trăsnite („Un băiat de zahăr ars”, „Trăsnitul meu drag”, „Idolul femeilor” etc.), al căror protagonist a fost zeci de ani. Creator al unui personaj unic, a fost un actor de comedie prin vocație, declanșând râsul doar la simpla sa apariție. Puiu Călinescu a creat pe malurile Dâmboviței o variantă românească a îndrăgitului actor Louis de Funès.
A rămas celebru datorită rolului Trandafir din serialul Brigada Diverse (B.D.) unde a jucat alături de marii actori Dem Rădulescu, Jean Constantin, Toma Caragiu, Reka Nagy, Sebastian Papaiani, Ștefan Bănică.
Spectacole one-man show:
Sonatul lunii
Trăsnitul meu drag...
Un băiat de zahăr... ars
Frumosul din pădurea... zăpăcită
Idolul femeilor
Eu vă fac să râdeți!
E nemaipomenit!
Omul care aduce râsul
Bărbatul fatal
Superman
O seară la Boema
Piese și scenete:
Azilul MacFerlan
Fără mănuși
Și Ilie face sport
Cer cuvântul!
Un băiat iubește o fată
Ca la Revistă
Pagini alese din Revista de altădată (asistent de regie + rol)
Nicuță... la Tănase
Femei... femei... femei...
Restaurant de lux
Uimitoarele aventuri ale lui Spirache
Magazin de stat
Bimbirică
Nu servim în stare de ebrietate! (1991)
În gară (1992)
Inspecție (1993)
Ora de gimnastică (1993)
Bujor al 12-lea (1957-1960) Joacă rolul principal al revistei alături de Dan Demetrescu, Elena Burmaz, Al Giovani, Tomazian și mult iubitul spectatorilor de pe stadioane din timpul acela, fotbalistul Ozon.
Filmografie:
Ilie în luna de miere (1954)
...Și Ilie face sport (1954)
Șofer de mare viteză (1955)
Directorul nostru (1955)
O poveste obișnuită... o poveste ca în basme (1959)
O zi pierdută (1960)
Celebrul 702 (1961)
S-a furat o bombă (1962)
Sub cupola albastră (1962)
Vacanță la mare (1962) - pompier
Un surâs în plină vară (1963)
De-aș fi... Harap Alb (1965) - Gerilă
Corigența domnului profesor (1966)
Faust XX (1966)
Împușcături pe portativ (1967)
Balul de sâmbătă seară (1967)
Brigada Diverse intră în acțiune (1970) - Trandafir
Brigada Diverse în alertă! (1971) - Trandafir
B.D. la munte și la mare (1971) - Trandafir
Informații gară (1971)
Frații Jderi (1974)
Serenadă pentru etajul XII (1976)
Nea Mărin miliardar (1979) - detectivul Columbo
Expresul de Buftea (1979) - călătorul fraudulos
Sursa :wikipedia
Puiu Calinescu il puteti viziona in pagina dedicata amintirilor frumoase: BISUL AMINTIRILOR
https://www.facebook.com/bisulamintirilor
Copilăria:
S-a născut în cartierul Grivița și a fost fiul actorului Jean Tomescu. A fost crescut de mama lui, care lucra la o fabrică de țigarete. La vârsta de 6 ani, după moartea mamei lui (23 de ani), a fost luat și crescut de bunica din partea mamei. Nu i-a prea plăcut școala, repetând un an de studiu. După această perioadă, în timpul adolescenței, se vede nevoit să se angajeze și să-și facă un rost în viață, întrucât unchiul său, în casa căruia locuia, i-a impus aceasta, spunându-i că nu îi va mai da de mâncare. Această remarcă despre viața tumultuoasă a actorului a fost făcută de el însuși în 1996 într-o emisiune TV a Eugeniei Vodă, cu puțin timp înainte de moartea artistului.
Puiu Călinescu și-a început cariera jucând în „revistele” de cinematograf ce prefațau cândva în sălile de cinema proiecția unui film. Din 1948 a intrat în trupa Teatrului de comedie „Constantin Tănase”, care l-a consacrat și căruia artistul i-a rămas credincios până la sfârșitul vieții. Și-a scris singur partiturile comice pentru spectacolele de pe Calea Victoriei, cu titluri trăsnite („Un băiat de zahăr ars”, „Trăsnitul meu drag”, „Idolul femeilor” etc.), al căror protagonist a fost zeci de ani. Creator al unui personaj unic, a fost un actor de comedie prin vocație, declanșând râsul doar la simpla sa apariție. Puiu Călinescu a creat pe malurile Dâmboviței o variantă românească a îndrăgitului actor Louis de Funès.
A rămas celebru datorită rolului Trandafir din serialul Brigada Diverse (B.D.) unde a jucat alături de marii actori Dem Rădulescu, Jean Constantin, Toma Caragiu, Reka Nagy, Sebastian Papaiani, Ștefan Bănică.
Spectacole one-man show:
Sonatul lunii
Trăsnitul meu drag...
Un băiat de zahăr... ars
Frumosul din pădurea... zăpăcită
Idolul femeilor
Eu vă fac să râdeți!
E nemaipomenit!
Omul care aduce râsul
Bărbatul fatal
Superman
O seară la Boema
Piese și scenete:
Azilul MacFerlan
Fără mănuși
Și Ilie face sport
Cer cuvântul!
Un băiat iubește o fată
Ca la Revistă
Pagini alese din Revista de altădată (asistent de regie + rol)
Nicuță... la Tănase
Femei... femei... femei...
Restaurant de lux
Uimitoarele aventuri ale lui Spirache
Magazin de stat
Bimbirică
Nu servim în stare de ebrietate! (1991)
În gară (1992)
Inspecție (1993)
Ora de gimnastică (1993)
Bujor al 12-lea (1957-1960) Joacă rolul principal al revistei alături de Dan Demetrescu, Elena Burmaz, Al Giovani, Tomazian și mult iubitul spectatorilor de pe stadioane din timpul acela, fotbalistul Ozon.
Filmografie:
Ilie în luna de miere (1954)
...Și Ilie face sport (1954)
Șofer de mare viteză (1955)
Directorul nostru (1955)
O poveste obișnuită... o poveste ca în basme (1959)
O zi pierdută (1960)
Celebrul 702 (1961)
S-a furat o bombă (1962)
Sub cupola albastră (1962)
Vacanță la mare (1962) - pompier
Un surâs în plină vară (1963)
De-aș fi... Harap Alb (1965) - Gerilă
Corigența domnului profesor (1966)
Faust XX (1966)
Împușcături pe portativ (1967)
Balul de sâmbătă seară (1967)
Brigada Diverse intră în acțiune (1970) - Trandafir
Brigada Diverse în alertă! (1971) - Trandafir
B.D. la munte și la mare (1971) - Trandafir
Informații gară (1971)
Frații Jderi (1974)
Serenadă pentru etajul XII (1976)
Nea Mărin miliardar (1979) - detectivul Columbo
Expresul de Buftea (1979) - călătorul fraudulos
Sursa :wikipedia
Puiu Calinescu il puteti viziona in pagina dedicata amintirilor frumoase: BISUL AMINTIRILOR
https://www.facebook.com/bisulamintirilor
STEFAN BANICA(senior)!
Ștefan Bănică (senior) (n. 11 noiembrie 1933, Călărași – d. 26 mai 1995),(nume dat la nastere: STEFAN CONSTANTIN BANICA), a fost un actor complex de teatru și film. S-a mai remarcat ca un bun cântăreț.
A realizat un cuplu comic alături de Stela Popescu în spectacole de revistă și divertisment la televiziune.
Printre cele mai celebre piese muzicale interpretate se numără „Îmi acordați un dans”, „Cum am ajuns să te iubesc”, „Gioconda se mărită”, „Hei, coșar, coșar” și „Astă seară mă fac praf”. Fiul său, Ștefan Bănică junior, i-a urmat cariera atât în actorie, dar mai ales în muzică.
Filmografie:
Dincolo de barieră (1965)
Golgota (1966)
Haiducii (1966)
Împușcături pe portativ (1967)
Tunelul (1967)
Șeful sectorului suflete (1967)
Vin cicliștii (1968)
Zile de vară (1968)
Brigada Diverse intră în acțiune (1970)
Cîntecele mării (1971)
Brigada Diverse în alertă! (1971)
Proprietarii (1973)
Păcală (1974)
Fair Play (1977)
Cianura și picătura de ploaie (1978)
Septembrie (1978)
Singur printre prieteni (1979)
Nea Mărin miliardar (1979)
De ce trag clopotele, Mitică? (1982)
O scrisoare pierdută (spectacol TV, 1982)
Harababura (1990)
Cel mai iubit dintre pământeni (1993)
Sursa :Wikipedia
Stefan Banica senior il puteti viziona in pagina dedicata amintirilor frumoase: BISUL AMINTIRILOR
https://www.facebook.com/bisulamintirilor
Pagina oficiala Stefan Banica junior:
https://www.facebook.com/StefanBanicaOfficial
A realizat un cuplu comic alături de Stela Popescu în spectacole de revistă și divertisment la televiziune.
Printre cele mai celebre piese muzicale interpretate se numără „Îmi acordați un dans”, „Cum am ajuns să te iubesc”, „Gioconda se mărită”, „Hei, coșar, coșar” și „Astă seară mă fac praf”. Fiul său, Ștefan Bănică junior, i-a urmat cariera atât în actorie, dar mai ales în muzică.
Filmografie:
Dincolo de barieră (1965)
Golgota (1966)
Haiducii (1966)
Împușcături pe portativ (1967)
Tunelul (1967)
Șeful sectorului suflete (1967)
Vin cicliștii (1968)
Zile de vară (1968)
Brigada Diverse intră în acțiune (1970)
Cîntecele mării (1971)
Brigada Diverse în alertă! (1971)
Proprietarii (1973)
Păcală (1974)
Fair Play (1977)
Cianura și picătura de ploaie (1978)
Septembrie (1978)
Singur printre prieteni (1979)
Nea Mărin miliardar (1979)
De ce trag clopotele, Mitică? (1982)
O scrisoare pierdută (spectacol TV, 1982)
Harababura (1990)
Cel mai iubit dintre pământeni (1993)
Sursa :Wikipedia
Stefan Banica senior il puteti viziona in pagina dedicata amintirilor frumoase: BISUL AMINTIRILOR
https://www.facebook.com/bisulamintirilor
Pagina oficiala Stefan Banica junior:
https://www.facebook.com/StefanBanicaOfficial
ILINCA MARIA BACILA!
O tanara de invidiat ce isi doreste sa faca muzica,actorie,frumoasa,sensibila,vorba lui Mihai Traistariu "Un copil fenomen ... la varsta ei, cu niste inflexiuni in voce iesite din comun. I-am dat Premiul " Mihai Traistariu " si ... am stiut ca va face o cariera grozava ! Sustin talentul si vocile MARI !",nimeni alta decat alintata Ilincuta:ILINCA MARIA BACILA!
https://www.youtube.com/watch?v=00RUZayFEVI
Bacila Ilinca-Maria – interpreta de muzica usoara si traditional tiroleza din Cluj-Napoca este castigatoarea trofeului Mamaia Copiilor la sectiunea interpretare in 2013 si numeroase alte premii si trofee la festivaluri din tara, participanta in galele live X FACTOR 2013 in semifinalele Romanii au talent ,finala Da-te mare,Vocea Romaniei,turneu de două luni în care a cântat alături de Filarmonica Moldova Iași, alături de Valentin Uzun, Orchestra Tharmis si Aliona Moon și a cutreierat țara în lung și-n lat, alături de Loredana și Agurida,etc... : “Nu vreau sa ajung o vedeta, vreau sa ajung o artista. Mereu mi-am dorit sa fiu cantareata si actrita. Ador muzica si teatrul, precum si limbile straine si turismul. Cel mai mare vis al meu este sa ajung sa joc in filme si seriale si sa cant pe cele mai mari scene din lume. Traiesc din tot ceea ce inseamna arta, este o parte din mine.“
Official page Ilinca Maria Bacila:
https://www.facebook.com/pages/Ilinca-Maria-Băcilă/376821849142030
https://www.youtube.com/watch?v=00RUZayFEVI
Bacila Ilinca-Maria – interpreta de muzica usoara si traditional tiroleza din Cluj-Napoca este castigatoarea trofeului Mamaia Copiilor la sectiunea interpretare in 2013 si numeroase alte premii si trofee la festivaluri din tara, participanta in galele live X FACTOR 2013 in semifinalele Romanii au talent ,finala Da-te mare,Vocea Romaniei,turneu de două luni în care a cântat alături de Filarmonica Moldova Iași, alături de Valentin Uzun, Orchestra Tharmis si Aliona Moon și a cutreierat țara în lung și-n lat, alături de Loredana și Agurida,etc... : “Nu vreau sa ajung o vedeta, vreau sa ajung o artista. Mereu mi-am dorit sa fiu cantareata si actrita. Ador muzica si teatrul, precum si limbile straine si turismul. Cel mai mare vis al meu este sa ajung sa joc in filme si seriale si sa cant pe cele mai mari scene din lume. Traiesc din tot ceea ce inseamna arta, este o parte din mine.“
Official page Ilinca Maria Bacila:
https://www.facebook.com/pages/Ilinca-Maria-Băcilă/376821849142030
ALEXUTZA!
SERGIU NICOLAESCU!
Sergiu Florin Nicolaescu (n. 13 aprilie 1930, Târgu Jiu, România – d. 3 ianuarie 2013, București, România[1]) a fost un regizor, scenarist, actor și, după 1989, politician român. Este de departe cel mai prolific și mai vizionat regizor român din toate timpurile: 54 filme, plus 27 coproducții și peste 1 miliard de spectatori (majoritatea din China și Rusia, dar și 130 milioane de spectatori din România).
Pe 30 mai 2015 Sergiu Nicolaescu a primit postum, în semn de recunoaștere și respect, o stea pe Wake of Fame (Aleea Celebrităților) din Bucuresti. Cu această ocazie, actorul Vladimir Găitan a adus un omagiu marelui regizor: "Pe Sergiu Nicolaescu, ultraperfecţionist, sever, profesionist de excepţie, l-a cunoscut întreaga suflare artistică a României şi, de ce nu, a Europei, să nu uităm filmele sale cu marii actori ai lumii".
Sergiu Nicolaescu a debutat "fulminant" in filmele de lung metraj cu o "co-producție monumentală, cu filmul Dacii", constata Grid Modorcea[2]. Acesta continuă: "Sergiu Nicolaescu este primul cineast român care introduce în filmul românesc luptele dintre armate, mari armate, ca în legende. De fapt el reînnoadă un fir istoric, cel început cu Independența României (1912)."
A devenit cunoscut prin mega-producții istorice ca Dacii (1966) și Mihai Viteazul (1970), precum și pentru seria de filme polițiste centrate în jurul personajului fictiv Comisarul Moldovan. Nicolaescu a interpretat de asemenea rolul ilegalistului comunist Andrei în serialul de propagandă Pistruiatul (1973). Un alt gen predilect al lui Nicolaescu a fost filmul de război, pentru care a folosit adesea efectivele Armatei Române ca figurație.
Stilul său regizoral este caracterizat de o tendință bombastică spre auto-înscenare, Nicolaescu jucând adesea eroii principali ai filmelor pe care le regiza (seria Comisarul Moldovan, Nemuritorii, Mircea, Carol I etc). Andrei Gorzo, criticul de film al revistei Dilema Veche, scria despre Nicolaescu în rolul lui Carol I „Regele lui Nicolaescu e doar o altă fantezie de-a lui Nicolaescu despre sine, cum era și prințul lui din Orient Express (care la un moment dat se declara «un model vetust», înțelegînd prin asta că e prea mare pentru spiritele meschine ale generațiilor mai tinere) sau comisarul lui din Supraviețuitorul (care la rîndul lui se prezenta ca un anacronism, înțelegînd prin asta că oameni de calibrul lui nu se mai fac). În fanteziile lui, el a fost întotdeauna the king - de fapt, King Kong: un uriaș care e singurul din specia sa, care, supraviețuind, a ajuns într-un timp care nu e timpul său, într-o lume care nu-l mai vrea”.
După Revoluția din 1989, a fost senator din partea FSN, PDSR și PSD. A condus Comisia Senatorială de cercetare a evenimentelor din 1989, care a fost acuzată de falsificarea adevărului.De altfel, în ședința Senatului din 29 martie 1994, Nicolaescu a propus ținerea unui moment de reculegere pentru generalul Ștefan Gușe, unul dintre responsabilii represiunii sângeroase de la Timișoara din decembrie 1989.
Ultimele sale filme, printre care Orient Express, 15, Supraviețuitorul, Carol I și Poker au fost considerate eșecuri critice,Nicolaescu fiind de asemenea criticat pentru câștigarea preferențială de finanțări publice prin CNC pentru filmele sale.Indiferent de criticile aduse activității sale politice, colaborării sale cu regimul comunist și punerii în practică a liniei naționalist-comuniste în cinematografie sau neajunsurilor sale ca regizor,multe din filmele sale au păstrat o veritabilă popularitate la public,impunând în folclorul urban citate repetate și parodiate precum „Un fleac, m-au ciuruit.” sau „Nu trage dom Semaca, sunt eu Lăscărică” și personaje memorabile ca legionarul Paraipan (jucat de Gheorghe Dinică) și țiganul Limbă (Jean Constantin).
Copilăria și tinerețea:
Sergiu Nicolaescu s-a născut la Târgu Jiu într-o familie de aromâni. A fost după mamă, Sevastița Cambrea, nepotul comisarului de poliție Gheorghe Cambrea, care a fost arestat de regimul comunist în 1952 și condamnat la 15 ani închisoare la Făgăraș, devenind mai târziu modelul pentru personajul căpitanul Moldovan.Tot după mamă a fost și nepotul colonelului Nicolae Cambrea,avansat de Iosif Vissarionovici Stalin la gradul de general, un apropiat al Anei Pauker,numit de NKVD în funcția de comandant al Diviziei de voluntari Tudor Vladimirescu, fiind supranumit „generalul roșu”.
La vârsta de cinci ani, părinții săi au părăsit orașul Târgu Jiu și s-au stabilit la Timișoara. A absolvit Universitatea Politehnica București ca inginer mecanic,iar după absolvire a lucrat inițial la Buftea, apoi la filmări combinate în cadrul Studioul cinematografic Alexandru Sahia, specializat în filme documentare și jurnale de actualități. Era curios, inteligent, bine organizat, neobosit și dornic de invatatură. În cursul acestor ani a deprins multe dintre competențele care s-au dovedit atât de utile în realizarea filmelor sale viitoare.
Viața personală:
Sergiu Nicolaescu mărturisea în interviurile sale că în tinerețe a practicat mai multe sporturi: atletism, călărie, box, tir și rugbi. Conform informațiilor public disponibile, Sergiu Nicolaescu a fost o persoana foarte activă cu un stil de viață foarte disciplinat. În fiecare zi, chiar și la 82 de ani, practica cel putin 1 oră de activitate fizică (gimnastică, etc.).
Sergiu Nicolaescu a fost căsătorit de trei ori. Soția lui la data decesului era Dana Nicolaescu, cu care se căsătorise în anul 2005, după ce avuseseră o relație din 1996. A avut o soră, Iolanda Nicolaescu. Nu a avut copii, iar acesta a fost principalul său regret. Cu toate acestea, el acepta punctul de vedere că filmele sale sunt copiii săi și, mulțumită filmelor sale el va fi etern.
Moartea și moștenirea:
Sergiu Nicolaescu a fost internat la Spitalul de Urgență Elias la data de 26 decembrie 2012 pentru o afecțiune digestivă cronică. Ulterior medicii i-au diagnosticat cu totul o altă boală. Nicolaescu a fost operat laparoscopic în data de 28 decembrie. Intervenția chirurgicală a fost impusă de evoluția clinică în contextul afecțiunii digestive cronice benigne cunoscute. Intraoperator a fost descoperită o peritonită localizată cu punct de plecare apendicular, care a fost rezolvată laparoscopic. Intervenția chirurgicală a decurs fără incidente. În dimineața zilei de 3 ianuarie 2013 la ora 08.24 cineastul a încetat din viață.
El a fost incinerat sâmbătă, 5 ianuarie 2013 orele 12.00, la crematoriul Vitan-Bârzești din București, după cum a fost dorința lui,deși s-a iscat un scandal public imens, chiar Biserica Ortodoxă Română făcând presiuni pentru înhumarea sa conform tradiției ortodoxe. Controversele cu privire la dorința de a fi inmormântat sau incinerat continuă deoarece, Sergiu Nicolaescu cerea în testamentul său legalizat în 2008 la notărița Mircia Elena: „să mă înmormânteze după datinile creștinești."
Conform declarației de avere din 2008, Sergiu Nicolaescu poseda la acel moment două terenuri, trei apartamente și un cont de bancă la Deutsche Bank din Berlin, unde era depusă suma de €103.000.Dana Nicolaescu, soția de la data decesului său, a anunțat că urna cu cenușa regizorului Sergiu Nicolaescu, care a decedat pe 3 ianuarie 2013, la vârsta de 82 de ani, a fost înhumată la Cimitirul Bellu Militar din București unde văduva sa i-a construit, post-mortem, în acest scop un frumos mormânt din marmură albă.
Activitatea cinematografică:
Prezentare cronologică:
A debutat ca regizor în 1959[35] cu scurtmetrajul Scoicile nu au vorbit niciodată. Scurtmetrajul Memoria Trandafirului i-a atras atenția internațională, fiind un succes la Cannes.
Primul său film de lung metraj a fost coproducția româno-franceză Dacii (1966), care a participat la cel de-al cincilea Festival Internațional de Film de la Moscova.Filmul reprezintă debutul parteneriatului artistic dintre Sergiu Nicolaescu (regizor) și Titus Popovici (scenarist). Alături de Petre Sălcudeanu, Mircea Mohor, Malvina Urșianu, Mircea Drăgan și alții, cei doi sunt continuatori ai suitei de filme istorice declanșată de filmul Tudor (1963) al scriitorului Mihnea Gheorghiu (în calitate de scenarist).
Filmul Mihai Viteazul a fost următoarea colaborare cu Titus Popovici. A participat la cel de-al șaptelea Festival Internațional de Film de la Moscova și a fost propunerea României la Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin în 1972.Criticul de film Marian Țuțui scria că „Mihai Viteazul este probabil cel mai bun film istoric românesc… De data asta scenaristul Titus Popovici și regizorul Sergiu Nicolaescu vor avea în mărturiile istorice destule elemente dramatice astfel încât deși filmul este spectaculos, respectă aproape întru totul adevărul istoric. Chiar și maniheismul inerent în asemenea filme este aici minimal căci Mihai Viteazul (Amza Pellea) are un prieten turc, Selim Pașa (interpretat chiar de regizor), și are o relație încordată cu soția sa, doamna Stanca (Ioana Bulcă)”.
Cu mîinile curate (1972) este primul film polițist din seria Comisarului Moldovan. Personajul interpretat de Nicolaescu, numit aici încă Miclovan, face tandem cu personajul Comisarul Roman, interpretat de Ilarion Ciobanu. Filmul, realizat cu concursul Ministerului de Interne, era menit să reabiliteze imaginea Securității, care suferise după dezvăluirea implicării ei în abuzurile din perioada instaurării regimului comunist în România.
Filmul Un comisar acuză marchează transformarea comisarului Miclovan în comisarul Moldovan. În acest film polițist (și de aventuri) se ficționalizează evenimentele din jurul asasinării pe 27 și 28 noiembrie 1940 a foștilor demnitari de către legionari, eveniment cunoscut în istoriografie drept Masacrul de la Jilava. În film, comisarul Moldovan cercetează evenimentele de la Jilava, poliția legionară nedorindu-și aflarea adevărului. În opoziție cu legionarul Paraipan, jucat de Gheorghe Dinică. Amza Pellea îl joacă pe comunistul Pârvu, un prieten la nădejde al lui Moldovan, iar Jean Constantin este Limbă, un autor de mici găinării interlope, care devine ajutorul comisarului și o sursă de umor în film. După cum recunoaște Nicolaescu, aportul comuniștilor în evenimente este exagerat – afirmă el - la cererea lui Dumitru Popescu-Dumnezeu. Din aceleași considerente ar fi fost ficționalizate numele personalităților, Nicolae Iorga devenind profesorul Jugu (!), Virgil Madgearu Costin Mărgeanu șamd.
Filmul Nemuritorii (1974) este un film de ficțiune pe fundal istoric, inspirat de scenariul „După furtună” publicat în 1968 de Titus Popovici. Mobilul este că o ceată de foști ostași ai lui Mihai Viteazul, risipiți prin Europa, se întorc în Țara Românească cu un cufăr misterios, care stârnește interesul ungurilor, austriecilor și turcilor. Filmul conține o scenă memorabilă filmată pe malul mării, în care Sergiu Nicolaescu, Jean Constantin, Amza Pellea și ceilalți „nemuritori” sunt îngropați până la gât în nisip, iar „turcii” pun caii să joace peste capetele lor. Filmarea scenei nu a folosit trucaje vizuale. Printre actorii din distribuția extraordinară sunt și Ilarion Ciobanu, Gheorghe Dinică și Colea Răutu, cât și copilul-vedetă Costel Băloiu, în primul rol într-un film regizat de Nicolaescu, cu care jucase anterior în Pistruiatul. Filmul este remarcabil de asemenea pentru folosirea muzicii formației Phoenix (încă decenii după lansarea sa, problema plății drepturilor de autor nu era rezolvată.
Filmul Osînda (1976) este una dintre culmile artistice ale carierei regizorale a lui Nicolaescu, fiind notat cu trei stele din cinci în Dicționarul universal de filme al criticului Tudor Caranfil.Ecranizarea după romanul Velerim și Veler Doamne (1933) al scriitorului român Victor Ion Popa (Manlache) îi are drept protagoniști pe Amza Pellea, un colaborator important al regizorului, și pe actrița Ioana Pavelescu. Este înfățișată o poveste de dragoste între doi țărani, Manlache și Ruxandra, în perioada următoare Primului Război Mondial, elementele tragice prefigurând de la început imposibilitatea unei soluționări fericite a conflictului. Caranfil remarca drept antologică scena reîntâlnirii protagoniștilor pe o culme înzăpezită.Personajul Manlache reface imaginea hristică a purtării crucii după moartea ibovnicei sale. Scena nașterii și morții în chinurile nașterii, cu camera fixându-se asupra imaginii Pantocratorului avea să fie autopastișată de Nicolaescu și în filmul 15, însă spre un efect artistic mult redus. Din acest film nu lipsesc nici elementele de propagandă, autoritățile interbelice fiind înfățișate preponderent drept răuvoitoare și incompentente (pregnanți fiind actorii Gheorghe Dinică și Mihai Mereuță), cu excepția procurorului, jucat de Nicolaescu, care asemeni lui Selim Pașa din Mihai Viteazul este singurul personaj cel puțin echivoc, dacă nu chiar simpatizabil, din tabăra negativă.
Deși Comisarul Moldovan fusese omorât cu siguranță la sfârșitul filmului Un comisar acuză (căci fusese prins între 2 șiruri de legionari cu arme automate, fără scăpare), filmul Revanșa din 1978 debutează cu Paraipan dezgropând mormântul lui Moldovan și găsind în sicriu cărămizi și o pălărie. Moldovan a supravițuit celor cinci gloanțe încasate, iar Paraipan nu mai are mult de trăit, din cauza unei boli incurabile, pe fundal desfășurându-se Revolta legionară din ianuarie 1941. În opinia criticul de film Nae Caranfil, Nicolaescu și scenariștii săi „se străduie să respecte riguros cronologia politică, într-o intrigă rocambolescă, forțând adevărul istoric până la capturarea întregii conduceri legionare, în pofida protecției germane, de către imbatabilul Moldovan”.
Nea Mărin miliardar (1979) este o comedie, prima din filmografia lui Nicolaescu (și una din puținele). Imboldul a fost dat de actorul Amza Pellea, care își dorea după o suită de roluri dramatice să interpreteze și un personaj comic. A început pe cont propriu, cu niște scheciuri, care au avut succes și la televiziune, apoi i-a abordat pe Vintilă Corbul și Eugen Burada. I-a prezentat lui Nicolaescu scenariul, care se bazează pe un qui pro quo. Regizorul a venit la filmări pe o targă, întrucât suferea la acea vreme de o sciatică. Ca o ironie, deși Nicolaescu fusese reticent să preia proiectul și era prima sa comedie, Nea Mărin miliardar a devenit cel mai vizionat film românesc al tuturor timpurilor.
Ciuleandra este un film psihologic, considerat de către criticul de film Grid Modorcea: „Cred că Ciuleandra este singurul nostru film psihologic, de calibru camilpetrescian, asociind remarcabil, la nivelul subconștientului, jocul „Ciuleandra" cu „Jocul ielelor”.
În 1985, în timpul filmărilor la Noi, cei din linia întâi (1986), Nicolaescu a adus distrugeri grave Mănăstirii Văcărești,fiind manevrate tancuri și folosite petarde și aruncătoare de flăcări în incinta mănăstirii.Un raport al Muzeului de Istorie și Artă al Municipiului București menționa „fracturarea crucii din marmură a unuia dintre ctitorii mănăstirii, domnitorul Constantin Mavrocordat; forțarea lacătelor și a drugilor de fier care închideau paraclisul, precum și a ușii altarului Bisericii Mari”.
Ultimul film al lui Nicolaescu din epoca comunistă a fost Mircea, filmat în vara lui 1988, după un scenariu de Titus Popovici. Ion Besoiu joacă rolul unui preot intrigant, asemănător rolului Sigismund Bathory din filmul Mihai Viteazul. Nicolaescu îl joacă pe domnitorul Mircea cel Bătrân, care, ajuns la bătrânețe, se confruntă cu intrigile țesute de pretendenții la tronul său și cu imperativele turcilor. Personajul este prezentat într-o lumină tragic-eroică, înțelept și prea bun pentru lumea în care trăiește, delimitat prin opoziție de nevrednicia celor din jurul său. Nepotul său în film, Vlad, viitorul domnitor Vlad Țepeș, rostește replica memorabilă prin umor involuntar „Bunule, tu ești nemuritor?”.
În 1994, Nicolaescu a lansat filmul Începutul adevărului (Oglinda), o reconstituire controversată a evenimentelor legate de demiterea de la conducerea guvernului și arestarea la 23 august 1944 a mareșalului Ion Antonescu. Filmul, despre care Nicolaescu scria pe pagina sa personală de internet că nu ar fi „un film, ci un document”arată execuția mareșalului, abdicarea regelui, moartea lui Iuliu Maniu, omorârea lui Gheorghe Brătianu și a lui Lucrețiu Pătrășcanu. Istoricul Neagu Djuvara a criticat insinuarea filmului că România ar fi așteptat un răspuns la Uniunea Sovietică în privința armistițiului.Și regele Mihai s-a distanțat de portretizarea sa în film.
Receptarea critică și publică:
Grid Modorcea consideră: „Dacă Sergiu Nicolaescu n-ar exista, ar trebui inventat.". Tot acesta sintetizează: „sigurul cineast român care a ambiționat să împlinească un gigantic proiect: Istoria poporului român transpusă pe peliculă." și "Opera lui Sergiu Nicolaescu este un fenomen"
Critica de film Iulia Blaga remarca în iulie 2008 că Sergiu Nicolaescu a avut „o popularitate care depășește epocile”,deși statisticile arată că după 1989 vizionările noilor sale filme nu au mai atins cifrele dinainte, când atât Dacii, cât și Mihai Viteazul, depășiseră pragul de 10 milioane de vizionări la cinematograf.Ea observa că exista „chiar public tînăr care prizează filmele lui Sergiu Nicolaescu rupîndu-l de contextul epocii, luîndu-l ca pe un autor de filme populare, fără a sesiza manipularea ale cărei victime sînt, așa cum au fost și spectatorii din vremea respectivă”.
În 2012, răspunzând unei critici aduse de Nicolaescu „minimalismului nejustificat” al Noului val din cinematografia română, regizorul Cristian Mungiu a rezumat creația lui Nicolaescu la „călărit în filme cu replici din cartea de istorie”.
Jurnalistul Cristian Tudor Popescu, care are un doctorat în cinematografie de la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică Ion Luca Caragiale, a spus despre Nicolaescu că „nu a fost niciodată un cinefil. Nu l-am auzit niciodată să vorbească despre curente care l-au influențat, despre cinematografie. Dânsul vorbea doar despre filmele lui.”Despre creația sa: „Nu există nimic original acolo. El a luat tot ce credea el că e mai bine și a pus acolo. Este un polipier de clișee opera lui Sergiu Nicolaescu. A pus pe ecran clișee după clișee. Toate filmele lui sunt clișee. Nu a riscat niciodată.” Criticul de film Grid Modorcea care are un doctorat în artă nu este de acord cu genul acesta de critici pe care le consideră nefondate și bazate pe „o reacție viscerală față de om sau politician și îl ating la operă”. Modorcea continuă: "Dar opera (lui Sergiu Nicolaescu) e puternică. Nu se clintește. Dacă ei (criticii viscerali ai lui Sergiu Nicolaescu) ar vedea numai Ciuleandra, ar înțelege cât de cinefil a fost Nicolaescu. E un film profund, psihologic, floare rară la noi. Și a-l asocia cu Amadeus al lui Forman este o obligație de cinefil!".
Istoricul Adrian Cioflâncă observă că lui Nicolaescu, „cel mai redutabil producător de istorie populară în limbaj cinematografic”, nu i-a scăpat nici o perioadă istorică, filmele sale istorice acoperind antichitatea, evul mediu, epoca modernă și epoca contemporană.
Moștenirea spirituală[modificare | modificare sursă]
În urma marelui cineast au rămas circa 70 filme (cu serialele TV pentru marele ecran) care au fost urmărite de peste un miliard de spectatori (majoritari fiind cei din China și Rusia). Sergiu Nicolaescu se autodefinește drept un "naționalist romantic". El rămâne în istoria cinematografiei prin numeroasele sale filmele istorice care ilustrează toate perioadele istoriei poporului român (filme precum Dacii, Mircea, Mihai Viteazu, Carol I, Triunghiul morții, Noi,cei din linia întîi și Oglinda), prin seria de filme polițiste cu comisarul Moldovan, prin comediile și satirele sale (precum Nea Mărin miliardar și Poker), dar și prin excelentele sale ecranizări (Atunci i-am condamnat pe toți la moarte, Osânda, Ciuleandra și Orient Express).
Grid Modorcea, critic de film cu doctorat în artă, care cunoaste excelent cinematografia română și toate filmele lui Sergiu Nicolaescu, a rezumat: „cheia concepției lui Sergiu Nicolaescu despre film" este o "concepție tipic americană, de om de acțiune, de învingător. El este Hollywood-ul filmului românesc." Modorcea consideră că: „filmul este of afacere menită să-i atragă pe spectatori, care se face pentru marele public, că nu e un capriciu personal sau o diversiune politică sau propagandistică" și "Cu excepția lui Sergiu Nicolaescu, la noi nimeni nu pare să fi înțeles acest adevăr simplu, verificat de marile cinematografii. Și-apoi filmul, înainte de a fi artă, este o industrie, nimeni nu investește fără să aibă un câștig. Nici un film semnat de Sergiu Nicolaescu nu a trădat publicul și nici pe cei care au mizat pe el."
Filmul Orient Express este considerat testamentul său spiritual: „Sergiu Nicolescu, reprezintă verticalitatea neamului românesc, aristocrația lui, așa cum o reprezintă Prințul Andrei Morudzi, pe care îl joacă."
Cinematograful din Târgu Jiu, care fusesese modernizat cu sprijnul statului român și al primăriei din localitate în urma unei investiții de câteva sute de mii de euro pentru a putea prezenta la standarde înalte și filme 3D, a fost inaugurat în prezența lui Sergiu Nicolaescu și a primului-ministru la sfârșitul anului 2012. De la aceasta inaugurare acest cinematograf poartă numele „Sergiu Nicolaescu”, lucru de care marele cineast a fost foarte încântat.
Potrivit viceprimarului Timișoarei, Adrian Diaconu, urmează să fie amplasată o placă comemorativă pe casa de pe Strada Paris din Timișoara, în care a locuit Sergiu Nicolaescu.[54]
Pe 30 mai 2015 Sergiu Nicolaescu a primit postum o stea pe Walk of Fame Bucharest (Aleea Celebrităților din București).
Filmografie:
Regizor:
Dacii (1967) - coproducție franco-română
Lupta pentru Roma (1968) - RFG, coregizor cu Robert Siodmak, 2 serii
Legenda lui „Ciorap de piele” (1969) - coproducție franco-germană, co-regie cu Pierre Gaspard Huit
Vânătorul de căprioare (1969) - Franța
Ultimul mohican (1969) - Franța
Preeria (1969) - Franța
Aventuri în Ontario (1969) - Franța
Mihai Viteazul (1971) - 2 serii
Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (1972)
Cu mîinile curate (1972)
Lupul mărilor (1972) - coproducție româno-germană, coregizor cu Wolfgang Staudt
Răzbunarea (1972) - coproducție româno-germană
Ultimul cartuș (1973)
Un comisar acuză (1974)
Nemuritorii (1974)
Insula comorilor (1975) - coproducție româno-germană, coregie cu Gilles Grangier
Pirații (1975) - coproducție româno-germană, coregizor cu Gilles Grangier
Zile fierbinți (1975)
Osînda (1976)
Accident (1977)
Pentru patrie (1978) - 2 serii
Revanșa (1978)
Nea Mărin miliardar (1979)
Mihail, cîine de circ (1979) - coproducție româno-germană
Ultima noapte de dragoste (1980)
Capcana mercenarilor (1981)
Duelul (1981)
Întîlnirea (1982)
Cucerirea Angliei (1982) - coproducție franco-română, 2 serii
Viraj periculos (1983)
Ringul (1984) - coproducție româno-germană
Ciuleandra (1985)
Ziua Z (1985)
Noi, cei din linia întîi (1986) - 2 serii
Căutătorii de aur (1986) - coproducție româno-germană
François Villon - Poetul vagabond (1987) - coproducție franco-germano-română, 2 serii
Mircea (1989)
Coroana de foc (1990)
Începutul adevărului (Oglinda) (1994) - 2 serii
Punctul zero (1996) - coproducție româno-americană
Triunghiul morții (1999)
Orient Express (2004)
„15” (2005)
Supraviețuitorul (2008)
Carol I (2009)
Poker (2010)
Ultimul corupt din România (2012)
Scenarist:
Un comisar acuză (1974)
Nemuritorii (1974)
Osînda (1976)
Pentru patrie (1978) - 2 serii
Revanșa (1978)
Ultima noapte de dragoste (1980)
Capcana mercenarilor (1981)
Duelul (1981)
Ciuleandra (1985)
Începutul adevărului (Oglinda) (1994) - 2 serii
Punctul zero (1996) - coproducție româno-americană
Triunghiul morții (1999)
Orient Express (2004)
„15” (2005)
Supraviețuitorul (2008)
Carol I (film) (2009)
Actor:
Dacii (1967) - soldatul roman Marcus
Mihai Viteazul (1971) - 2 serii - Selim Pașa
Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (1972) - un ofițer german
Felix și Otilia (1972) - Leonida Pascalopol
Cu mîinile curate (1972) - comisarul Tudor Miclovan
Dragostea începe vineri (1972) regia Virgil Calotescu
Ultimul cartuș (1973) - comisarul Tudor Moldovan
Pistruiatul (1973) regia Francisc Munteanu - Andrei
Un comisar acuză (1974) - comisarul Tudor Moldovan
Nemuritorii (1974) - căpitanul Andrei
Zile fierbinți (1975) - directorul Mihai Coman
Osînda (1976) - procurorul Marian
Roșcovanul (1976) - o santinelă
Accident (1977) - maiorul Petria
Pentru patrie (1978) - 2 serii - principele Carol
Revanșa (1978) - comisarul Tudor Moldovan
Mihail, cîine de circ (1979)
Ultima noapte de dragoste (1980) - avocatul Andrei Nicolau
Capcana mercenarilor (1981) - maiorul Tudor Andrei
Duelul (1981) - comisarul Tudor Moldovan
Întîlnirea (1982) - colonelul de jandarmi Filip
Viraj periculos (1983) - colonelul Petria
Ringul (1984) - Andrei
Ziua Z (1985) - generalul Hans Friessner
Noi, cei din linia întâi (1986) - 2 serii
Mircea (1989) - voievodul Mircea cel Bătrân
Coroana de foc (1990) - căpitanul Gorun
Începutul adevărului (Oglinda) (1994) - 2 serii - generalul Hans Friessner
Triunghiul morții (1999) - generalul Alexandru Averescu
Orient Express (2004) - prințul Andrei Morudzi
Supraviețuitorul (2008) - comisarul Tudor Moldovan
Carol I (film) (2009) - Principele Carol I
Lupu (2013)
Activitate politică:
Pentru a putea realiza filme în perioada comunistă trebuia să ai acceptul conducerii cinematografiei și a autorităților statului. În acest context, în perioada comunistă, Sergiu Nicolaescu a beneficiat de sprijinul statului comunist și al armatei române care i-au pus la dispoziție resursele umane si financiare pentru realizarea filmelor sale.Pentru corectitudine, trebuie menționat că aproape toate filmele lui Sergiu Nicolaescu au fost un succes de public și financiar.
Legătura cu Securitatea:
Au aparut informații, conform cărora Sergiu Nicolaescu ar fi făcut în anul 1981 anticameră la dictatorul Nicolae Ceaușescu pentru a-i acuza pe Lucian Pintilie și Alexa Visarion că ar face acte de anti-patriotism. Sergiu Nicolaescu ar fi scris o notă scurtă dictatorului pe care a trimis-o Comitetului Central (CC) al PCR, care era de fapt o cerere de primire în audiență.El ar fi dorit să-i prezinte lui Nicolae Ceaușescu "o serie de probleme de mare importanță pentru existența și dezvoltarea cinematografiei naționale". Atașat cererii, exista și un rezumat al ideilor pe care domnia sa dorea să le expună.
Prin filmul său "Reconstituirea", Lucian Pintilie dăduse o lovitură de imagine regimului ceaușist și tocmai pregătise spre difuzare filmul "De ce trag clopotele Mitică?". Alexa Visarion a declarat Evenimentului Zilei că ar fi o victimă colaterală deoarece ar apărea pe nota lui Nicolaescu din cauză că actorii pe care i-a folosit el în spectacolul "O noapte furtunoasă" au jucat în filmul lui Pintilie.
Contactat de ziarul Evenimentul Zilei, Sergiu Nicolaescu și-a recunoscut inițial semnătura și a recunoscut cum că ar fi trimis două cereri similare dictatorului, una cu un subiect pe care nu și-l amintește și una legat despre o casă. Ulterior a declarat că nu ar fi putut să scrie niciodată așa ceva și că totul este un fals. La vârsta de 81 de ani, actorul Nicolaescu a început să-și amintească de fragmentul din notă sa pentru cererea de autofinanțare a cinematografiei dar nu că ar fi "turnat" pe cineva.
Fiind persoană publică în regimul ceaușist, Sergiu Nicolaescu a avut și un dosar la securitate, pe care l-a văzut în anii de după evenimentele din 1989. Așa cum menționează ziarul Gândul:
„Sergiu Nicolaescu spune că și-a văzut dosarul de Securitate și că, printre cele 20 de nume întâlnite acolo, l-a găsit și pe cel al lui Szoby Cseh. Nicolaescu susține că, "în mod cert", fostul cascador l-a turnat. "Pe mine mă suspecta, pentru că lucram cu străinii. Niciodată Szoby Cseh n-a fost un om deștept. Mai degrabă un prostănac".—Gândul, 01.02.2011
Ca urmare a scandalului media care s-a declanșat în disputa Nicolaescu - Szoby Cseh, Cseh a declarat că Nicolaescu era un securist "că nu degeaba stăteau toți în poziție de drepți în fața lui" și că din informațiile pe care le deține de la unchiul său, acesta din urmă l-ar fi văzut pe Nicolaescu în uniformă de general de securitate.
Generalul de brigadă în rezervă al SRI Aurel Rogojan, fost șef de cabinet al ultimului șef al Securității, Iulian Vlad, susține că generalul Nicolae Budișteanu, fost anchetator al luptătorilor din munți și șef al Direcției a III-a a Securității Statului, ulterior comandant al Școlii Militare de Ofițeri Activi nr. 1 a Consiliului Securității Statului (Școala de la Băneasa a Securității) și comandant al Scolii DIE de la Brănești, i-ar fi mărturisit că Sergiu Nicolaescu era integrat într-un program ce viza "strategia comunicării publice a nou înființatului Consiliu al Securității Statului". Același general (rez) mai afirmă că în dimineața zilei de 22 decembrie 1989, la ora 06.30, șeful Direcției de Filaj și Investigații a DSS, colonelul Băjenaru, i-a cerut să-i raporteze generalului Iulian Vlad, că Sergiu Nicolaescu se afla, la acea oră, "într-un fel de cercetare a zonelor din piețele „Romană”, „Universității” și „Unirii”.
După Revoluția din 1989[modificare | modificare sursă]
După Revoluția română din 1989, în care a fost implicat, Sergiu Nicolaescu a fost membru al Frontul Salvării Naționale, fiind ales în repetate rânduri senator pe listele acestei formațiuni politice (iar apoi al FDSN și urmaselor sale, PDSR și PSD. Sergiu Nicolaescu a fost ales în Senat în legislaturile 1990 - 1992, 1992 - 1996, 1996 - 2000, 2000 - 2004 și 2008 - 2012. La inițiativa sa, s-a înființat Comisia Senatorială de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, inițial condusă de el, iar ulterior de Valentin Corneliu Gabrielescu. În perioada 1990-1992, a fost președinte al Grupul parlamentar de prietenie cu Republica Federală Germania.
În 2003, Nicolaescu s-a opus repatrierii osemintelor regelui Carol al II-lea, sub motivul că acesta ar fi fost un criminal. În ciuda opoziției sale, manifestate public,[67] ministrul culturii de la acea vreme și colegul său de partid, Răzvan Theodorescu a continuat demersurile sale. Nici fiul lui Carol al II-lea, fostul rege Mihai, nu a participat la reînhumare.
În 2004 a fost numit de Ion Iliescu membru în Colegiul Național al Institutului Revoluției Române.
În timpul ultimului său mandat de parlamentar, Nicolaescu a fost președintele Comisiei pentru cultură, artă și mijloace de informare în masă a Senatului. În 18 aprilie 2011, și-a anunțat demisia din PSD. Sursele din interiorul partidului informaseră presă că i s-ar fi cerut să demisioneze de la conducerea comisiei, întrucât ar fi avut o înțelegere cu Partidul Democrat Liberal să favorizeze inițiativele legislative ale acestuia în schimbul înlesnirii dobândirii de finanțări pentru filmele sale.[68] După două zile, Nicolaescu s-a răzgândit.
În septembrie 2012, comisia condusă de Nicolaescu trebuia să-l audieze pe Andrei Marga, care urma să fie confirmat apoi de Parlament în funcția de director al ICR. Nicolaescu a propus amânarea pentru că Marga nu se afla în țară, însă propunerea sa a fost respinsă prin vot și Marga a fost apoi confirmat în absență.
Sergiu Nicolaescu nu a mai candidat la alegerile parlamentare din 2012, iar cu ocazia încheierii legislaturii 2008-2012, la data de 12 decembrie 2012, a adresat un ultim mesaj în parlament:
„Vreau să vă mulțumesc pentru acești patru ani minunați pe care i-am petrecut împreună, în care dumneavoastră mi-ați dăruit stimă și considerație, simțăminte pe care și eu vi le datorez. Mai am puțini ani de trăit și mi-am dorit să-i termin în profesia mea, pentru acest lucru nu am participat la alegeri.”
Cărți publicate:
A scris mai multe cărți referitoare la revoluția din 1989.
Revoluția. Începutul adevărului, Ed. Topaz, București 1995
Un senator acuză, București 1996 (a 2-a ediție în 1998)
Sergiu Nicolaescu acuză, București 1998 (ediția a 2-a a cărții Un senator acuză)
Cartea revoluției române decembrie '89, Editura Ion Cristoiu, București 1999
Recviem pentru adevăr, București 1999
Lupta pentru putere. Decembrie '89, Editura All, București 2005
Destin și film. Destăinuirile unui cineast, Editura Axioma Print, București 2009
Mămăliga a explodat. Decembrie 1989, Editura Institutului Revoluției Române din decembrie 1989, 2011.
Sursa:wikipedia
Sergiu Nicolescu il puteti viziona in pagina dedicata amintirilor frumoase: BISUL AMINTIRILOR
https://www.facebook.com/bisulamintirilor
Pe 30 mai 2015 Sergiu Nicolaescu a primit postum, în semn de recunoaștere și respect, o stea pe Wake of Fame (Aleea Celebrităților) din Bucuresti. Cu această ocazie, actorul Vladimir Găitan a adus un omagiu marelui regizor: "Pe Sergiu Nicolaescu, ultraperfecţionist, sever, profesionist de excepţie, l-a cunoscut întreaga suflare artistică a României şi, de ce nu, a Europei, să nu uităm filmele sale cu marii actori ai lumii".
Sergiu Nicolaescu a debutat "fulminant" in filmele de lung metraj cu o "co-producție monumentală, cu filmul Dacii", constata Grid Modorcea[2]. Acesta continuă: "Sergiu Nicolaescu este primul cineast român care introduce în filmul românesc luptele dintre armate, mari armate, ca în legende. De fapt el reînnoadă un fir istoric, cel început cu Independența României (1912)."
A devenit cunoscut prin mega-producții istorice ca Dacii (1966) și Mihai Viteazul (1970), precum și pentru seria de filme polițiste centrate în jurul personajului fictiv Comisarul Moldovan. Nicolaescu a interpretat de asemenea rolul ilegalistului comunist Andrei în serialul de propagandă Pistruiatul (1973). Un alt gen predilect al lui Nicolaescu a fost filmul de război, pentru care a folosit adesea efectivele Armatei Române ca figurație.
Stilul său regizoral este caracterizat de o tendință bombastică spre auto-înscenare, Nicolaescu jucând adesea eroii principali ai filmelor pe care le regiza (seria Comisarul Moldovan, Nemuritorii, Mircea, Carol I etc). Andrei Gorzo, criticul de film al revistei Dilema Veche, scria despre Nicolaescu în rolul lui Carol I „Regele lui Nicolaescu e doar o altă fantezie de-a lui Nicolaescu despre sine, cum era și prințul lui din Orient Express (care la un moment dat se declara «un model vetust», înțelegînd prin asta că e prea mare pentru spiritele meschine ale generațiilor mai tinere) sau comisarul lui din Supraviețuitorul (care la rîndul lui se prezenta ca un anacronism, înțelegînd prin asta că oameni de calibrul lui nu se mai fac). În fanteziile lui, el a fost întotdeauna the king - de fapt, King Kong: un uriaș care e singurul din specia sa, care, supraviețuind, a ajuns într-un timp care nu e timpul său, într-o lume care nu-l mai vrea”.
După Revoluția din 1989, a fost senator din partea FSN, PDSR și PSD. A condus Comisia Senatorială de cercetare a evenimentelor din 1989, care a fost acuzată de falsificarea adevărului.De altfel, în ședința Senatului din 29 martie 1994, Nicolaescu a propus ținerea unui moment de reculegere pentru generalul Ștefan Gușe, unul dintre responsabilii represiunii sângeroase de la Timișoara din decembrie 1989.
Ultimele sale filme, printre care Orient Express, 15, Supraviețuitorul, Carol I și Poker au fost considerate eșecuri critice,Nicolaescu fiind de asemenea criticat pentru câștigarea preferențială de finanțări publice prin CNC pentru filmele sale.Indiferent de criticile aduse activității sale politice, colaborării sale cu regimul comunist și punerii în practică a liniei naționalist-comuniste în cinematografie sau neajunsurilor sale ca regizor,multe din filmele sale au păstrat o veritabilă popularitate la public,impunând în folclorul urban citate repetate și parodiate precum „Un fleac, m-au ciuruit.” sau „Nu trage dom Semaca, sunt eu Lăscărică” și personaje memorabile ca legionarul Paraipan (jucat de Gheorghe Dinică) și țiganul Limbă (Jean Constantin).
Copilăria și tinerețea:
Sergiu Nicolaescu s-a născut la Târgu Jiu într-o familie de aromâni. A fost după mamă, Sevastița Cambrea, nepotul comisarului de poliție Gheorghe Cambrea, care a fost arestat de regimul comunist în 1952 și condamnat la 15 ani închisoare la Făgăraș, devenind mai târziu modelul pentru personajul căpitanul Moldovan.Tot după mamă a fost și nepotul colonelului Nicolae Cambrea,avansat de Iosif Vissarionovici Stalin la gradul de general, un apropiat al Anei Pauker,numit de NKVD în funcția de comandant al Diviziei de voluntari Tudor Vladimirescu, fiind supranumit „generalul roșu”.
La vârsta de cinci ani, părinții săi au părăsit orașul Târgu Jiu și s-au stabilit la Timișoara. A absolvit Universitatea Politehnica București ca inginer mecanic,iar după absolvire a lucrat inițial la Buftea, apoi la filmări combinate în cadrul Studioul cinematografic Alexandru Sahia, specializat în filme documentare și jurnale de actualități. Era curios, inteligent, bine organizat, neobosit și dornic de invatatură. În cursul acestor ani a deprins multe dintre competențele care s-au dovedit atât de utile în realizarea filmelor sale viitoare.
Viața personală:
Sergiu Nicolaescu mărturisea în interviurile sale că în tinerețe a practicat mai multe sporturi: atletism, călărie, box, tir și rugbi. Conform informațiilor public disponibile, Sergiu Nicolaescu a fost o persoana foarte activă cu un stil de viață foarte disciplinat. În fiecare zi, chiar și la 82 de ani, practica cel putin 1 oră de activitate fizică (gimnastică, etc.).
Sergiu Nicolaescu a fost căsătorit de trei ori. Soția lui la data decesului era Dana Nicolaescu, cu care se căsătorise în anul 2005, după ce avuseseră o relație din 1996. A avut o soră, Iolanda Nicolaescu. Nu a avut copii, iar acesta a fost principalul său regret. Cu toate acestea, el acepta punctul de vedere că filmele sale sunt copiii săi și, mulțumită filmelor sale el va fi etern.
Moartea și moștenirea:
Sergiu Nicolaescu a fost internat la Spitalul de Urgență Elias la data de 26 decembrie 2012 pentru o afecțiune digestivă cronică. Ulterior medicii i-au diagnosticat cu totul o altă boală. Nicolaescu a fost operat laparoscopic în data de 28 decembrie. Intervenția chirurgicală a fost impusă de evoluția clinică în contextul afecțiunii digestive cronice benigne cunoscute. Intraoperator a fost descoperită o peritonită localizată cu punct de plecare apendicular, care a fost rezolvată laparoscopic. Intervenția chirurgicală a decurs fără incidente. În dimineața zilei de 3 ianuarie 2013 la ora 08.24 cineastul a încetat din viață.
El a fost incinerat sâmbătă, 5 ianuarie 2013 orele 12.00, la crematoriul Vitan-Bârzești din București, după cum a fost dorința lui,deși s-a iscat un scandal public imens, chiar Biserica Ortodoxă Română făcând presiuni pentru înhumarea sa conform tradiției ortodoxe. Controversele cu privire la dorința de a fi inmormântat sau incinerat continuă deoarece, Sergiu Nicolaescu cerea în testamentul său legalizat în 2008 la notărița Mircia Elena: „să mă înmormânteze după datinile creștinești."
Conform declarației de avere din 2008, Sergiu Nicolaescu poseda la acel moment două terenuri, trei apartamente și un cont de bancă la Deutsche Bank din Berlin, unde era depusă suma de €103.000.Dana Nicolaescu, soția de la data decesului său, a anunțat că urna cu cenușa regizorului Sergiu Nicolaescu, care a decedat pe 3 ianuarie 2013, la vârsta de 82 de ani, a fost înhumată la Cimitirul Bellu Militar din București unde văduva sa i-a construit, post-mortem, în acest scop un frumos mormânt din marmură albă.
Activitatea cinematografică:
Prezentare cronologică:
A debutat ca regizor în 1959[35] cu scurtmetrajul Scoicile nu au vorbit niciodată. Scurtmetrajul Memoria Trandafirului i-a atras atenția internațională, fiind un succes la Cannes.
Primul său film de lung metraj a fost coproducția româno-franceză Dacii (1966), care a participat la cel de-al cincilea Festival Internațional de Film de la Moscova.Filmul reprezintă debutul parteneriatului artistic dintre Sergiu Nicolaescu (regizor) și Titus Popovici (scenarist). Alături de Petre Sălcudeanu, Mircea Mohor, Malvina Urșianu, Mircea Drăgan și alții, cei doi sunt continuatori ai suitei de filme istorice declanșată de filmul Tudor (1963) al scriitorului Mihnea Gheorghiu (în calitate de scenarist).
Filmul Mihai Viteazul a fost următoarea colaborare cu Titus Popovici. A participat la cel de-al șaptelea Festival Internațional de Film de la Moscova și a fost propunerea României la Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin în 1972.Criticul de film Marian Țuțui scria că „Mihai Viteazul este probabil cel mai bun film istoric românesc… De data asta scenaristul Titus Popovici și regizorul Sergiu Nicolaescu vor avea în mărturiile istorice destule elemente dramatice astfel încât deși filmul este spectaculos, respectă aproape întru totul adevărul istoric. Chiar și maniheismul inerent în asemenea filme este aici minimal căci Mihai Viteazul (Amza Pellea) are un prieten turc, Selim Pașa (interpretat chiar de regizor), și are o relație încordată cu soția sa, doamna Stanca (Ioana Bulcă)”.
Cu mîinile curate (1972) este primul film polițist din seria Comisarului Moldovan. Personajul interpretat de Nicolaescu, numit aici încă Miclovan, face tandem cu personajul Comisarul Roman, interpretat de Ilarion Ciobanu. Filmul, realizat cu concursul Ministerului de Interne, era menit să reabiliteze imaginea Securității, care suferise după dezvăluirea implicării ei în abuzurile din perioada instaurării regimului comunist în România.
Filmul Un comisar acuză marchează transformarea comisarului Miclovan în comisarul Moldovan. În acest film polițist (și de aventuri) se ficționalizează evenimentele din jurul asasinării pe 27 și 28 noiembrie 1940 a foștilor demnitari de către legionari, eveniment cunoscut în istoriografie drept Masacrul de la Jilava. În film, comisarul Moldovan cercetează evenimentele de la Jilava, poliția legionară nedorindu-și aflarea adevărului. În opoziție cu legionarul Paraipan, jucat de Gheorghe Dinică. Amza Pellea îl joacă pe comunistul Pârvu, un prieten la nădejde al lui Moldovan, iar Jean Constantin este Limbă, un autor de mici găinării interlope, care devine ajutorul comisarului și o sursă de umor în film. După cum recunoaște Nicolaescu, aportul comuniștilor în evenimente este exagerat – afirmă el - la cererea lui Dumitru Popescu-Dumnezeu. Din aceleași considerente ar fi fost ficționalizate numele personalităților, Nicolae Iorga devenind profesorul Jugu (!), Virgil Madgearu Costin Mărgeanu șamd.
Filmul Nemuritorii (1974) este un film de ficțiune pe fundal istoric, inspirat de scenariul „După furtună” publicat în 1968 de Titus Popovici. Mobilul este că o ceată de foști ostași ai lui Mihai Viteazul, risipiți prin Europa, se întorc în Țara Românească cu un cufăr misterios, care stârnește interesul ungurilor, austriecilor și turcilor. Filmul conține o scenă memorabilă filmată pe malul mării, în care Sergiu Nicolaescu, Jean Constantin, Amza Pellea și ceilalți „nemuritori” sunt îngropați până la gât în nisip, iar „turcii” pun caii să joace peste capetele lor. Filmarea scenei nu a folosit trucaje vizuale. Printre actorii din distribuția extraordinară sunt și Ilarion Ciobanu, Gheorghe Dinică și Colea Răutu, cât și copilul-vedetă Costel Băloiu, în primul rol într-un film regizat de Nicolaescu, cu care jucase anterior în Pistruiatul. Filmul este remarcabil de asemenea pentru folosirea muzicii formației Phoenix (încă decenii după lansarea sa, problema plății drepturilor de autor nu era rezolvată.
Filmul Osînda (1976) este una dintre culmile artistice ale carierei regizorale a lui Nicolaescu, fiind notat cu trei stele din cinci în Dicționarul universal de filme al criticului Tudor Caranfil.Ecranizarea după romanul Velerim și Veler Doamne (1933) al scriitorului român Victor Ion Popa (Manlache) îi are drept protagoniști pe Amza Pellea, un colaborator important al regizorului, și pe actrița Ioana Pavelescu. Este înfățișată o poveste de dragoste între doi țărani, Manlache și Ruxandra, în perioada următoare Primului Război Mondial, elementele tragice prefigurând de la început imposibilitatea unei soluționări fericite a conflictului. Caranfil remarca drept antologică scena reîntâlnirii protagoniștilor pe o culme înzăpezită.Personajul Manlache reface imaginea hristică a purtării crucii după moartea ibovnicei sale. Scena nașterii și morții în chinurile nașterii, cu camera fixându-se asupra imaginii Pantocratorului avea să fie autopastișată de Nicolaescu și în filmul 15, însă spre un efect artistic mult redus. Din acest film nu lipsesc nici elementele de propagandă, autoritățile interbelice fiind înfățișate preponderent drept răuvoitoare și incompentente (pregnanți fiind actorii Gheorghe Dinică și Mihai Mereuță), cu excepția procurorului, jucat de Nicolaescu, care asemeni lui Selim Pașa din Mihai Viteazul este singurul personaj cel puțin echivoc, dacă nu chiar simpatizabil, din tabăra negativă.
Deși Comisarul Moldovan fusese omorât cu siguranță la sfârșitul filmului Un comisar acuză (căci fusese prins între 2 șiruri de legionari cu arme automate, fără scăpare), filmul Revanșa din 1978 debutează cu Paraipan dezgropând mormântul lui Moldovan și găsind în sicriu cărămizi și o pălărie. Moldovan a supravițuit celor cinci gloanțe încasate, iar Paraipan nu mai are mult de trăit, din cauza unei boli incurabile, pe fundal desfășurându-se Revolta legionară din ianuarie 1941. În opinia criticul de film Nae Caranfil, Nicolaescu și scenariștii săi „se străduie să respecte riguros cronologia politică, într-o intrigă rocambolescă, forțând adevărul istoric până la capturarea întregii conduceri legionare, în pofida protecției germane, de către imbatabilul Moldovan”.
Nea Mărin miliardar (1979) este o comedie, prima din filmografia lui Nicolaescu (și una din puținele). Imboldul a fost dat de actorul Amza Pellea, care își dorea după o suită de roluri dramatice să interpreteze și un personaj comic. A început pe cont propriu, cu niște scheciuri, care au avut succes și la televiziune, apoi i-a abordat pe Vintilă Corbul și Eugen Burada. I-a prezentat lui Nicolaescu scenariul, care se bazează pe un qui pro quo. Regizorul a venit la filmări pe o targă, întrucât suferea la acea vreme de o sciatică. Ca o ironie, deși Nicolaescu fusese reticent să preia proiectul și era prima sa comedie, Nea Mărin miliardar a devenit cel mai vizionat film românesc al tuturor timpurilor.
Ciuleandra este un film psihologic, considerat de către criticul de film Grid Modorcea: „Cred că Ciuleandra este singurul nostru film psihologic, de calibru camilpetrescian, asociind remarcabil, la nivelul subconștientului, jocul „Ciuleandra" cu „Jocul ielelor”.
În 1985, în timpul filmărilor la Noi, cei din linia întâi (1986), Nicolaescu a adus distrugeri grave Mănăstirii Văcărești,fiind manevrate tancuri și folosite petarde și aruncătoare de flăcări în incinta mănăstirii.Un raport al Muzeului de Istorie și Artă al Municipiului București menționa „fracturarea crucii din marmură a unuia dintre ctitorii mănăstirii, domnitorul Constantin Mavrocordat; forțarea lacătelor și a drugilor de fier care închideau paraclisul, precum și a ușii altarului Bisericii Mari”.
Ultimul film al lui Nicolaescu din epoca comunistă a fost Mircea, filmat în vara lui 1988, după un scenariu de Titus Popovici. Ion Besoiu joacă rolul unui preot intrigant, asemănător rolului Sigismund Bathory din filmul Mihai Viteazul. Nicolaescu îl joacă pe domnitorul Mircea cel Bătrân, care, ajuns la bătrânețe, se confruntă cu intrigile țesute de pretendenții la tronul său și cu imperativele turcilor. Personajul este prezentat într-o lumină tragic-eroică, înțelept și prea bun pentru lumea în care trăiește, delimitat prin opoziție de nevrednicia celor din jurul său. Nepotul său în film, Vlad, viitorul domnitor Vlad Țepeș, rostește replica memorabilă prin umor involuntar „Bunule, tu ești nemuritor?”.
În 1994, Nicolaescu a lansat filmul Începutul adevărului (Oglinda), o reconstituire controversată a evenimentelor legate de demiterea de la conducerea guvernului și arestarea la 23 august 1944 a mareșalului Ion Antonescu. Filmul, despre care Nicolaescu scria pe pagina sa personală de internet că nu ar fi „un film, ci un document”arată execuția mareșalului, abdicarea regelui, moartea lui Iuliu Maniu, omorârea lui Gheorghe Brătianu și a lui Lucrețiu Pătrășcanu. Istoricul Neagu Djuvara a criticat insinuarea filmului că România ar fi așteptat un răspuns la Uniunea Sovietică în privința armistițiului.Și regele Mihai s-a distanțat de portretizarea sa în film.
Receptarea critică și publică:
Grid Modorcea consideră: „Dacă Sergiu Nicolaescu n-ar exista, ar trebui inventat.". Tot acesta sintetizează: „sigurul cineast român care a ambiționat să împlinească un gigantic proiect: Istoria poporului român transpusă pe peliculă." și "Opera lui Sergiu Nicolaescu este un fenomen"
Critica de film Iulia Blaga remarca în iulie 2008 că Sergiu Nicolaescu a avut „o popularitate care depășește epocile”,deși statisticile arată că după 1989 vizionările noilor sale filme nu au mai atins cifrele dinainte, când atât Dacii, cât și Mihai Viteazul, depășiseră pragul de 10 milioane de vizionări la cinematograf.Ea observa că exista „chiar public tînăr care prizează filmele lui Sergiu Nicolaescu rupîndu-l de contextul epocii, luîndu-l ca pe un autor de filme populare, fără a sesiza manipularea ale cărei victime sînt, așa cum au fost și spectatorii din vremea respectivă”.
În 2012, răspunzând unei critici aduse de Nicolaescu „minimalismului nejustificat” al Noului val din cinematografia română, regizorul Cristian Mungiu a rezumat creația lui Nicolaescu la „călărit în filme cu replici din cartea de istorie”.
Jurnalistul Cristian Tudor Popescu, care are un doctorat în cinematografie de la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică Ion Luca Caragiale, a spus despre Nicolaescu că „nu a fost niciodată un cinefil. Nu l-am auzit niciodată să vorbească despre curente care l-au influențat, despre cinematografie. Dânsul vorbea doar despre filmele lui.”Despre creația sa: „Nu există nimic original acolo. El a luat tot ce credea el că e mai bine și a pus acolo. Este un polipier de clișee opera lui Sergiu Nicolaescu. A pus pe ecran clișee după clișee. Toate filmele lui sunt clișee. Nu a riscat niciodată.” Criticul de film Grid Modorcea care are un doctorat în artă nu este de acord cu genul acesta de critici pe care le consideră nefondate și bazate pe „o reacție viscerală față de om sau politician și îl ating la operă”. Modorcea continuă: "Dar opera (lui Sergiu Nicolaescu) e puternică. Nu se clintește. Dacă ei (criticii viscerali ai lui Sergiu Nicolaescu) ar vedea numai Ciuleandra, ar înțelege cât de cinefil a fost Nicolaescu. E un film profund, psihologic, floare rară la noi. Și a-l asocia cu Amadeus al lui Forman este o obligație de cinefil!".
Istoricul Adrian Cioflâncă observă că lui Nicolaescu, „cel mai redutabil producător de istorie populară în limbaj cinematografic”, nu i-a scăpat nici o perioadă istorică, filmele sale istorice acoperind antichitatea, evul mediu, epoca modernă și epoca contemporană.
Moștenirea spirituală[modificare | modificare sursă]
În urma marelui cineast au rămas circa 70 filme (cu serialele TV pentru marele ecran) care au fost urmărite de peste un miliard de spectatori (majoritari fiind cei din China și Rusia). Sergiu Nicolaescu se autodefinește drept un "naționalist romantic". El rămâne în istoria cinematografiei prin numeroasele sale filmele istorice care ilustrează toate perioadele istoriei poporului român (filme precum Dacii, Mircea, Mihai Viteazu, Carol I, Triunghiul morții, Noi,cei din linia întîi și Oglinda), prin seria de filme polițiste cu comisarul Moldovan, prin comediile și satirele sale (precum Nea Mărin miliardar și Poker), dar și prin excelentele sale ecranizări (Atunci i-am condamnat pe toți la moarte, Osânda, Ciuleandra și Orient Express).
Grid Modorcea, critic de film cu doctorat în artă, care cunoaste excelent cinematografia română și toate filmele lui Sergiu Nicolaescu, a rezumat: „cheia concepției lui Sergiu Nicolaescu despre film" este o "concepție tipic americană, de om de acțiune, de învingător. El este Hollywood-ul filmului românesc." Modorcea consideră că: „filmul este of afacere menită să-i atragă pe spectatori, care se face pentru marele public, că nu e un capriciu personal sau o diversiune politică sau propagandistică" și "Cu excepția lui Sergiu Nicolaescu, la noi nimeni nu pare să fi înțeles acest adevăr simplu, verificat de marile cinematografii. Și-apoi filmul, înainte de a fi artă, este o industrie, nimeni nu investește fără să aibă un câștig. Nici un film semnat de Sergiu Nicolaescu nu a trădat publicul și nici pe cei care au mizat pe el."
Filmul Orient Express este considerat testamentul său spiritual: „Sergiu Nicolescu, reprezintă verticalitatea neamului românesc, aristocrația lui, așa cum o reprezintă Prințul Andrei Morudzi, pe care îl joacă."
Cinematograful din Târgu Jiu, care fusesese modernizat cu sprijnul statului român și al primăriei din localitate în urma unei investiții de câteva sute de mii de euro pentru a putea prezenta la standarde înalte și filme 3D, a fost inaugurat în prezența lui Sergiu Nicolaescu și a primului-ministru la sfârșitul anului 2012. De la aceasta inaugurare acest cinematograf poartă numele „Sergiu Nicolaescu”, lucru de care marele cineast a fost foarte încântat.
Potrivit viceprimarului Timișoarei, Adrian Diaconu, urmează să fie amplasată o placă comemorativă pe casa de pe Strada Paris din Timișoara, în care a locuit Sergiu Nicolaescu.[54]
Pe 30 mai 2015 Sergiu Nicolaescu a primit postum o stea pe Walk of Fame Bucharest (Aleea Celebrităților din București).
Filmografie:
Regizor:
Dacii (1967) - coproducție franco-română
Lupta pentru Roma (1968) - RFG, coregizor cu Robert Siodmak, 2 serii
Legenda lui „Ciorap de piele” (1969) - coproducție franco-germană, co-regie cu Pierre Gaspard Huit
Vânătorul de căprioare (1969) - Franța
Ultimul mohican (1969) - Franța
Preeria (1969) - Franța
Aventuri în Ontario (1969) - Franța
Mihai Viteazul (1971) - 2 serii
Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (1972)
Cu mîinile curate (1972)
Lupul mărilor (1972) - coproducție româno-germană, coregizor cu Wolfgang Staudt
Răzbunarea (1972) - coproducție româno-germană
Ultimul cartuș (1973)
Un comisar acuză (1974)
Nemuritorii (1974)
Insula comorilor (1975) - coproducție româno-germană, coregie cu Gilles Grangier
Pirații (1975) - coproducție româno-germană, coregizor cu Gilles Grangier
Zile fierbinți (1975)
Osînda (1976)
Accident (1977)
Pentru patrie (1978) - 2 serii
Revanșa (1978)
Nea Mărin miliardar (1979)
Mihail, cîine de circ (1979) - coproducție româno-germană
Ultima noapte de dragoste (1980)
Capcana mercenarilor (1981)
Duelul (1981)
Întîlnirea (1982)
Cucerirea Angliei (1982) - coproducție franco-română, 2 serii
Viraj periculos (1983)
Ringul (1984) - coproducție româno-germană
Ciuleandra (1985)
Ziua Z (1985)
Noi, cei din linia întîi (1986) - 2 serii
Căutătorii de aur (1986) - coproducție româno-germană
François Villon - Poetul vagabond (1987) - coproducție franco-germano-română, 2 serii
Mircea (1989)
Coroana de foc (1990)
Începutul adevărului (Oglinda) (1994) - 2 serii
Punctul zero (1996) - coproducție româno-americană
Triunghiul morții (1999)
Orient Express (2004)
„15” (2005)
Supraviețuitorul (2008)
Carol I (2009)
Poker (2010)
Ultimul corupt din România (2012)
Scenarist:
Un comisar acuză (1974)
Nemuritorii (1974)
Osînda (1976)
Pentru patrie (1978) - 2 serii
Revanșa (1978)
Ultima noapte de dragoste (1980)
Capcana mercenarilor (1981)
Duelul (1981)
Ciuleandra (1985)
Începutul adevărului (Oglinda) (1994) - 2 serii
Punctul zero (1996) - coproducție româno-americană
Triunghiul morții (1999)
Orient Express (2004)
„15” (2005)
Supraviețuitorul (2008)
Carol I (film) (2009)
Actor:
Dacii (1967) - soldatul roman Marcus
Mihai Viteazul (1971) - 2 serii - Selim Pașa
Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (1972) - un ofițer german
Felix și Otilia (1972) - Leonida Pascalopol
Cu mîinile curate (1972) - comisarul Tudor Miclovan
Dragostea începe vineri (1972) regia Virgil Calotescu
Ultimul cartuș (1973) - comisarul Tudor Moldovan
Pistruiatul (1973) regia Francisc Munteanu - Andrei
Un comisar acuză (1974) - comisarul Tudor Moldovan
Nemuritorii (1974) - căpitanul Andrei
Zile fierbinți (1975) - directorul Mihai Coman
Osînda (1976) - procurorul Marian
Roșcovanul (1976) - o santinelă
Accident (1977) - maiorul Petria
Pentru patrie (1978) - 2 serii - principele Carol
Revanșa (1978) - comisarul Tudor Moldovan
Mihail, cîine de circ (1979)
Ultima noapte de dragoste (1980) - avocatul Andrei Nicolau
Capcana mercenarilor (1981) - maiorul Tudor Andrei
Duelul (1981) - comisarul Tudor Moldovan
Întîlnirea (1982) - colonelul de jandarmi Filip
Viraj periculos (1983) - colonelul Petria
Ringul (1984) - Andrei
Ziua Z (1985) - generalul Hans Friessner
Noi, cei din linia întâi (1986) - 2 serii
Mircea (1989) - voievodul Mircea cel Bătrân
Coroana de foc (1990) - căpitanul Gorun
Începutul adevărului (Oglinda) (1994) - 2 serii - generalul Hans Friessner
Triunghiul morții (1999) - generalul Alexandru Averescu
Orient Express (2004) - prințul Andrei Morudzi
Supraviețuitorul (2008) - comisarul Tudor Moldovan
Carol I (film) (2009) - Principele Carol I
Lupu (2013)
Activitate politică:
Pentru a putea realiza filme în perioada comunistă trebuia să ai acceptul conducerii cinematografiei și a autorităților statului. În acest context, în perioada comunistă, Sergiu Nicolaescu a beneficiat de sprijinul statului comunist și al armatei române care i-au pus la dispoziție resursele umane si financiare pentru realizarea filmelor sale.Pentru corectitudine, trebuie menționat că aproape toate filmele lui Sergiu Nicolaescu au fost un succes de public și financiar.
Legătura cu Securitatea:
Au aparut informații, conform cărora Sergiu Nicolaescu ar fi făcut în anul 1981 anticameră la dictatorul Nicolae Ceaușescu pentru a-i acuza pe Lucian Pintilie și Alexa Visarion că ar face acte de anti-patriotism. Sergiu Nicolaescu ar fi scris o notă scurtă dictatorului pe care a trimis-o Comitetului Central (CC) al PCR, care era de fapt o cerere de primire în audiență.El ar fi dorit să-i prezinte lui Nicolae Ceaușescu "o serie de probleme de mare importanță pentru existența și dezvoltarea cinematografiei naționale". Atașat cererii, exista și un rezumat al ideilor pe care domnia sa dorea să le expună.
Prin filmul său "Reconstituirea", Lucian Pintilie dăduse o lovitură de imagine regimului ceaușist și tocmai pregătise spre difuzare filmul "De ce trag clopotele Mitică?". Alexa Visarion a declarat Evenimentului Zilei că ar fi o victimă colaterală deoarece ar apărea pe nota lui Nicolaescu din cauză că actorii pe care i-a folosit el în spectacolul "O noapte furtunoasă" au jucat în filmul lui Pintilie.
Contactat de ziarul Evenimentul Zilei, Sergiu Nicolaescu și-a recunoscut inițial semnătura și a recunoscut cum că ar fi trimis două cereri similare dictatorului, una cu un subiect pe care nu și-l amintește și una legat despre o casă. Ulterior a declarat că nu ar fi putut să scrie niciodată așa ceva și că totul este un fals. La vârsta de 81 de ani, actorul Nicolaescu a început să-și amintească de fragmentul din notă sa pentru cererea de autofinanțare a cinematografiei dar nu că ar fi "turnat" pe cineva.
Fiind persoană publică în regimul ceaușist, Sergiu Nicolaescu a avut și un dosar la securitate, pe care l-a văzut în anii de după evenimentele din 1989. Așa cum menționează ziarul Gândul:
„Sergiu Nicolaescu spune că și-a văzut dosarul de Securitate și că, printre cele 20 de nume întâlnite acolo, l-a găsit și pe cel al lui Szoby Cseh. Nicolaescu susține că, "în mod cert", fostul cascador l-a turnat. "Pe mine mă suspecta, pentru că lucram cu străinii. Niciodată Szoby Cseh n-a fost un om deștept. Mai degrabă un prostănac".—Gândul, 01.02.2011
Ca urmare a scandalului media care s-a declanșat în disputa Nicolaescu - Szoby Cseh, Cseh a declarat că Nicolaescu era un securist "că nu degeaba stăteau toți în poziție de drepți în fața lui" și că din informațiile pe care le deține de la unchiul său, acesta din urmă l-ar fi văzut pe Nicolaescu în uniformă de general de securitate.
Generalul de brigadă în rezervă al SRI Aurel Rogojan, fost șef de cabinet al ultimului șef al Securității, Iulian Vlad, susține că generalul Nicolae Budișteanu, fost anchetator al luptătorilor din munți și șef al Direcției a III-a a Securității Statului, ulterior comandant al Școlii Militare de Ofițeri Activi nr. 1 a Consiliului Securității Statului (Școala de la Băneasa a Securității) și comandant al Scolii DIE de la Brănești, i-ar fi mărturisit că Sergiu Nicolaescu era integrat într-un program ce viza "strategia comunicării publice a nou înființatului Consiliu al Securității Statului". Același general (rez) mai afirmă că în dimineața zilei de 22 decembrie 1989, la ora 06.30, șeful Direcției de Filaj și Investigații a DSS, colonelul Băjenaru, i-a cerut să-i raporteze generalului Iulian Vlad, că Sergiu Nicolaescu se afla, la acea oră, "într-un fel de cercetare a zonelor din piețele „Romană”, „Universității” și „Unirii”.
După Revoluția din 1989[modificare | modificare sursă]
După Revoluția română din 1989, în care a fost implicat, Sergiu Nicolaescu a fost membru al Frontul Salvării Naționale, fiind ales în repetate rânduri senator pe listele acestei formațiuni politice (iar apoi al FDSN și urmaselor sale, PDSR și PSD. Sergiu Nicolaescu a fost ales în Senat în legislaturile 1990 - 1992, 1992 - 1996, 1996 - 2000, 2000 - 2004 și 2008 - 2012. La inițiativa sa, s-a înființat Comisia Senatorială de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, inițial condusă de el, iar ulterior de Valentin Corneliu Gabrielescu. În perioada 1990-1992, a fost președinte al Grupul parlamentar de prietenie cu Republica Federală Germania.
În 2003, Nicolaescu s-a opus repatrierii osemintelor regelui Carol al II-lea, sub motivul că acesta ar fi fost un criminal. În ciuda opoziției sale, manifestate public,[67] ministrul culturii de la acea vreme și colegul său de partid, Răzvan Theodorescu a continuat demersurile sale. Nici fiul lui Carol al II-lea, fostul rege Mihai, nu a participat la reînhumare.
În 2004 a fost numit de Ion Iliescu membru în Colegiul Național al Institutului Revoluției Române.
În timpul ultimului său mandat de parlamentar, Nicolaescu a fost președintele Comisiei pentru cultură, artă și mijloace de informare în masă a Senatului. În 18 aprilie 2011, și-a anunțat demisia din PSD. Sursele din interiorul partidului informaseră presă că i s-ar fi cerut să demisioneze de la conducerea comisiei, întrucât ar fi avut o înțelegere cu Partidul Democrat Liberal să favorizeze inițiativele legislative ale acestuia în schimbul înlesnirii dobândirii de finanțări pentru filmele sale.[68] După două zile, Nicolaescu s-a răzgândit.
În septembrie 2012, comisia condusă de Nicolaescu trebuia să-l audieze pe Andrei Marga, care urma să fie confirmat apoi de Parlament în funcția de director al ICR. Nicolaescu a propus amânarea pentru că Marga nu se afla în țară, însă propunerea sa a fost respinsă prin vot și Marga a fost apoi confirmat în absență.
Sergiu Nicolaescu nu a mai candidat la alegerile parlamentare din 2012, iar cu ocazia încheierii legislaturii 2008-2012, la data de 12 decembrie 2012, a adresat un ultim mesaj în parlament:
„Vreau să vă mulțumesc pentru acești patru ani minunați pe care i-am petrecut împreună, în care dumneavoastră mi-ați dăruit stimă și considerație, simțăminte pe care și eu vi le datorez. Mai am puțini ani de trăit și mi-am dorit să-i termin în profesia mea, pentru acest lucru nu am participat la alegeri.”
Cărți publicate:
A scris mai multe cărți referitoare la revoluția din 1989.
Revoluția. Începutul adevărului, Ed. Topaz, București 1995
Un senator acuză, București 1996 (a 2-a ediție în 1998)
Sergiu Nicolaescu acuză, București 1998 (ediția a 2-a a cărții Un senator acuză)
Cartea revoluției române decembrie '89, Editura Ion Cristoiu, București 1999
Recviem pentru adevăr, București 1999
Lupta pentru putere. Decembrie '89, Editura All, București 2005
Destin și film. Destăinuirile unui cineast, Editura Axioma Print, București 2009
Mămăliga a explodat. Decembrie 1989, Editura Institutului Revoluției Române din decembrie 1989, 2011.
Sursa:wikipedia
Sergiu Nicolescu il puteti viziona in pagina dedicata amintirilor frumoase: BISUL AMINTIRILOR
https://www.facebook.com/bisulamintirilor
ANDREEA TUCA!
Dragi prieteni va invitam cu sufletul deschis pe pagina oficiala a interpretei deosebite,vesela,optimista...:ANDREEA TUCA!!!
Dragos Popa:
"Am cunoscut-o pe Catalina in urma cu cativa ani, la marele festival international Liga Campionilor, pe vremea cand acesta se desfasura la Rasnov. A urmat apoi o excursie pe muntele Ceahlau, impreuna cu mai multi tineri artisti printre care si Catalina. In acea saptamana petrecuta alaturi de ea, mi-am dat seama ca este persoana care se hraneste cu muzica si studiaza foarte mult pentru a atinge perfectiunea. Pana acum ne-a demonstrat tuturor ca are o voce puternica, deosebita si este foarte ambitioasa. Ii doresc mult success in cariera muzicala pe care deja a inceput sa o aiba, dar si in cariera politica pe care stiu ca si-o doreste."
Mihai Traistariu:
"O noua artista de nota 20...premii peste premii, super glas, frumoasa de pica ...a-ti putut sa o vedeti in Turneul Vocilor de Nea,Campionii Muzicii,Liga Campionilor si multe altele...
Veniti s-o cunoasteti !"
Pagina oficiala:
https://www.facebook.com/AndreeaCatalinaTuca
Dragos Popa:
"Am cunoscut-o pe Catalina in urma cu cativa ani, la marele festival international Liga Campionilor, pe vremea cand acesta se desfasura la Rasnov. A urmat apoi o excursie pe muntele Ceahlau, impreuna cu mai multi tineri artisti printre care si Catalina. In acea saptamana petrecuta alaturi de ea, mi-am dat seama ca este persoana care se hraneste cu muzica si studiaza foarte mult pentru a atinge perfectiunea. Pana acum ne-a demonstrat tuturor ca are o voce puternica, deosebita si este foarte ambitioasa. Ii doresc mult success in cariera muzicala pe care deja a inceput sa o aiba, dar si in cariera politica pe care stiu ca si-o doreste."
Mihai Traistariu:
"O noua artista de nota 20...premii peste premii, super glas, frumoasa de pica ...a-ti putut sa o vedeti in Turneul Vocilor de Nea,Campionii Muzicii,Liga Campionilor si multe altele...
Veniti s-o cunoasteti !"
Pagina oficiala:
https://www.facebook.com/AndreeaCatalinaTuca
MARIA TANASE!
Maria Tănase (n. 25 septembrie 1913, București ― d. 22 iunie 1963, București) a fost o interpretă română de muzică populară, ușoară, lăutărească, romanțe și teatru de revistă. A fost supranumită Pasărea măiastră (de Nicolae Iorga) și Regina cântecului românesc.
Biografie:
Copilăria>
S-a născut în mahalaua Cărămidarilor din București (zona Palatul Copiilor – Parcul Tineretului), fiind al treilea copil al Anei Munteanu, originară din comuna Cârța, județul Sibiu (Țara Făgărașului) și al florarului Ion Coandă Tănase (1877-1958), din satul Mierea-Birnici (com. Crușeț, jud. Gorj), de pe valea Amaradiei. A avut o soră și un frate: Aurica (n. 1910) și François (zis Franz, n. 1911).
Debuturi:
În mai 1934 se angajează la Teatrul „Cărăbuș”. Pe 2 iunie debutează în revista Cărăbuș-Express (a lui N. Kirițescu) cu pseudonimul Mary Atanasiu, ales de Constantin Tănase.În același an imprimă Mansarda (romanță de Nello Manzatti) la casa de discuri „Lifa Record”, aceasta fiind prima imprimare a artistei.
În vara anului 1937 imprimă primele cântece populare la casa de discuri „Columbia”,sub supravegherea etnomuzicologilor Constantin Brăiloiu și Harry Brauner, primele două fiind Cine iubește și lasă și M-am jurat de mii de ori, pe care le-a imprimat cu acompaniamentul tarafului Costică Vraciu din Gorj.
Data de 20 februarie 1938 reprezintă debutul radiofonic al artistei. Acompaniată de taraful Ion Matache din Argeș, a prezentat „pe viu” un program de cântece românești la emisiunea „Ora satului”: M-am jurat de mii de ori, Șapte săptămâni din post, Ce-i mai dulce ca alvița, Cine iubește și lasă, Geaba mă mai duc acasă, Mărie și Mărioară, Țigăneasca, Când o fi la moartea mea.La această emisie, taraful lui Ion Matache era format din doi violoniști, un basist, un țambalist și un cobzar. După comentariile cronicarilor muzicali, prilejuite de debutul la radio și ecoul puternic în rândurile auditorilor emisiunilor radiofonice, Maria Tănase continuă să fie programată aproape săptămânal de Radio România.
În 1938, Maria Tănase cântă în renumitul restaurant de lux „Luxandra”, acompaniată de orchestra violonistului Petrică Moțoi.
Activitatea artistică:
Pe 17 august 1938 cântă la încheierea cursurilor de vară ale Universității populare de la Vălenii de Munte (Prahova), unde istoricul Nicolae Iorga o supranumește Pasărea măiastră.În același an se angajează la Teatrul „Alhambra” al lui Nicolae Vlădoianu. În septembrie lansează cu mare succes cântecele Mi-am pus busuioc în păr (cântec în stil popular) și Habar n-ai tu (ambele având muzica compusă de Ion Vasilescu) în revista Constelația Alhambrei,pe care le imprimă apoi la „Columbia”.
Pe 16 aprilie 1939 pleacă la Expoziția Universală de la New York (New York World’s Fair) amenajată în cartierul Flushing Meadows din sectorul Queen. Inaugurarea oficială a pavilioanelor a avut loc la 5 mai 1939. Cântă împreună cu orchestra lui Grigoraș Dinicu și cu naistul Fănică Luca la Casa românească (unul din pavilioanele României).Aici, Maria Tănase are ocazia să-i cunoască pe George Enescu și pe Constantin Brâncuși. La această expoziție au mai participat Dimitrie Gusti, arh. Octav Doicescu, arh. George Matei Cantacuzino ș.a. Maria Tănase se întoarce în țară în luna iulie.
Spre sfârșitul anului 1940, Garda de Fier îi interzice să mai apară în public și, din ordinul Ministerului Propagandei, au fost distruse toate discurile de patefon existente cu Maria Tănase în discoteca Radio-ului, precum și matrițele acestora de la casa de discuri Columbia,sub pretextul că distorsionau folclorul românesc autentic. Adevăratul motiv al acestei mișcări antisemite a fost faptul că în cercul de prieteni ai Mariei Tănase se găseau și o serie de intelectuali evrei sau democrați, ca etnomuzicologul Harry Brauner (cel care a cules în 1929 cântecul Cine iubește și lasă, frate al pictorului Victor Brauner) și jurnalistul Stephan Roll (Gheorghe Dinu). Ultimul concert al artistei, dinaintea cenzurii, a avut loc pe 20 octombrie 1940, la Teatrul Municipal „Maior Gheorghe Pastia” din Focșani.[12] Ziarul „Timpul”, nr. 1356 din 16 februarie 1941, anunța cititorii reapariția Mariei Tănase într-un program radiofonic.
În martie 1941 întreprinde un turneu artistic în Turcia. Cântă în revista Melody Revue de la Istanbul cu prilejul inaugurării Teatrului de vară „Taxîm”. Aici este desemnată cetățean de onoare de președintele Turciei. La finalul acestui turneu se reîntoarce în țară. Alături de echipele formate din cele mai selecte elemente ale teatrului și muzicii românești cântă răniților din război.
După instaurarea comunismului, în 1952 este solicitată să profeseze la Școala medie de muzică nr. 1 din București, în cadrul unei catedre de cânt popular nou creată. Le-a avut eleve pe Victoria Darvai, Ileana Constantinescu, Natalia Șerbănescu.
Lansează cu mare succes cântecele Dragi mi-s cântecele mele (aranjament revuistic de Henry Mălineanu) și Aseară vântul bătea (cântec popular din Ardeal) la Concertul popoarelor organizat cu prilejul celui de-al IV-lea Festival Mondial al Tineretului și Studenților pentru Pace și Prietenie din vara anului 1953, desfășurat în București.
După o pauză discografică de 11 ani, din 1954 imprimă frecvent la Radio și la casa de discuri Electrecord.
În 1958 imprimă la Electrecord patru cântece populare românești traduse și adaptate în franceză de Nicole Sachelarie, cumnata artistei: Doïna de Dolj, La malédiction d’amour (Cine iubește și lasă), Danse montagnarde (Uhăi, bade), Tiens, tiens, tiens et na (Iac-așa). Acestea au fost editate pe un microsion Electrecord (nr. cat. EPC 138), iar apoi au fost incluse, împreună cu alte cântece ale artistei cântate în limba română, pe un disc editat în colaborare cu casa franceză „Le Chant du Monde”, disc distins în 1965 cu „Grand prix du disque” (Marele premiu al discului), decernat de Academia „Charles Cros” din Paris.
A cântat în numeroase restaurante și localuri bucureștene (mai ales în perioada interbelică): „Neptun”, „Café Wilson”, „Parcul Aro”, „Luxandra”, „Luther”, „Continental”, „Prispa-naltă” din Piața Obor.
Repertoriul:
Maria Tănase a avut un repertoriu extrem de vast ce-a cuprins cântece din toate regiunile României și din toate categoriile: doine, orații de nuntă, cântece de leagăn, de joc (hore, sârbe, învârtite, jienești), de dragoste, de petrecere, lăutărești, satirice, bocete. Până la începutul anilor 1940 repertoriul i-a fost format de Harry Brauner. Un buchet de 20 de cântece din repertoriul artistei a fost publicat de Editura Muzicală în 1963 în broșura Cântecele mele – Maria Tănase.
Discografie:
Teatru și film:
A jucat pe scena Teatrului Municipal în Cadavrul viu de Lev Nikolaevici Tolstoi (1945) și în Horia de Mihail Davidoglu (1956). A cântat în opereta Mascota de Edmond Audran (1944) și rolul principal din comedia muzicală Sfinxul de la Hollywood de Ralph Benatzky (1946). A cântat în filmele Se aprind făcliile (1939 – film care s-a pierdut), România (1947), Ciulinii Bărăganului (1958) și în scurt-metrajul muzical Mic album muzical (filmat în 1958), în care apare cântând piesele Mărioară de la Gorj, În Târgul Moșilor și Salutare, bătrâne București.
Distincții:
În luna aprilie a anului 1954, Departamentul Artelor din Ministerul Culturii a propus decorarea sa cu Ordinul Muncii cls. a III-a.[15] În anul 1955 a fost distinsă cu Premiul de Stat, iar în anul 1957 a primit titlul suprem de Artist emerit.
Viața personală:
În anul 1930 se angajează la „Bufet de 7 lei”, unde îl cunoaște pe Sandu Eliad (regizor la Teatrul „Barașeum”, azi Teatrul Evreiesc de Stat), cel care o va prezenta mai târziu etnomuzicologului Harry Brauner.
La începutul anilor '40, Maria Tănase a fost agentă de legătură și influență a Serviciului Special de Informații (SSI) condus de Eugen Cristescu.
Se căsătorește cu juristul Clery Sachelarie (Clearch Raul Victor Pappadopulo-Sachelarie) în decembrie 1950.
Decesul:
În primăvara anului 1963, fiind într-un turneu la Hunedoara cu Taraful Gorjului, află că este bolnavă de cancer la plămâni. Întrerupe turneul, rugând-o pe Mia Braia să o înlocuiască. Pe 2 mai ajunge acasă, în București.
Se stinge din viață la Spitalul Fundeni, pe 22 iunie 1963, la ora 14:10.
Sursa: wikipedia
Fabrica de Hituri:
https://www.facebook.com/fabricadehituri
Biografie:
Copilăria>
S-a născut în mahalaua Cărămidarilor din București (zona Palatul Copiilor – Parcul Tineretului), fiind al treilea copil al Anei Munteanu, originară din comuna Cârța, județul Sibiu (Țara Făgărașului) și al florarului Ion Coandă Tănase (1877-1958), din satul Mierea-Birnici (com. Crușeț, jud. Gorj), de pe valea Amaradiei. A avut o soră și un frate: Aurica (n. 1910) și François (zis Franz, n. 1911).
Debuturi:
În mai 1934 se angajează la Teatrul „Cărăbuș”. Pe 2 iunie debutează în revista Cărăbuș-Express (a lui N. Kirițescu) cu pseudonimul Mary Atanasiu, ales de Constantin Tănase.În același an imprimă Mansarda (romanță de Nello Manzatti) la casa de discuri „Lifa Record”, aceasta fiind prima imprimare a artistei.
În vara anului 1937 imprimă primele cântece populare la casa de discuri „Columbia”,sub supravegherea etnomuzicologilor Constantin Brăiloiu și Harry Brauner, primele două fiind Cine iubește și lasă și M-am jurat de mii de ori, pe care le-a imprimat cu acompaniamentul tarafului Costică Vraciu din Gorj.
Data de 20 februarie 1938 reprezintă debutul radiofonic al artistei. Acompaniată de taraful Ion Matache din Argeș, a prezentat „pe viu” un program de cântece românești la emisiunea „Ora satului”: M-am jurat de mii de ori, Șapte săptămâni din post, Ce-i mai dulce ca alvița, Cine iubește și lasă, Geaba mă mai duc acasă, Mărie și Mărioară, Țigăneasca, Când o fi la moartea mea.La această emisie, taraful lui Ion Matache era format din doi violoniști, un basist, un țambalist și un cobzar. După comentariile cronicarilor muzicali, prilejuite de debutul la radio și ecoul puternic în rândurile auditorilor emisiunilor radiofonice, Maria Tănase continuă să fie programată aproape săptămânal de Radio România.
În 1938, Maria Tănase cântă în renumitul restaurant de lux „Luxandra”, acompaniată de orchestra violonistului Petrică Moțoi.
Activitatea artistică:
Pe 17 august 1938 cântă la încheierea cursurilor de vară ale Universității populare de la Vălenii de Munte (Prahova), unde istoricul Nicolae Iorga o supranumește Pasărea măiastră.În același an se angajează la Teatrul „Alhambra” al lui Nicolae Vlădoianu. În septembrie lansează cu mare succes cântecele Mi-am pus busuioc în păr (cântec în stil popular) și Habar n-ai tu (ambele având muzica compusă de Ion Vasilescu) în revista Constelația Alhambrei,pe care le imprimă apoi la „Columbia”.
Pe 16 aprilie 1939 pleacă la Expoziția Universală de la New York (New York World’s Fair) amenajată în cartierul Flushing Meadows din sectorul Queen. Inaugurarea oficială a pavilioanelor a avut loc la 5 mai 1939. Cântă împreună cu orchestra lui Grigoraș Dinicu și cu naistul Fănică Luca la Casa românească (unul din pavilioanele României).Aici, Maria Tănase are ocazia să-i cunoască pe George Enescu și pe Constantin Brâncuși. La această expoziție au mai participat Dimitrie Gusti, arh. Octav Doicescu, arh. George Matei Cantacuzino ș.a. Maria Tănase se întoarce în țară în luna iulie.
Spre sfârșitul anului 1940, Garda de Fier îi interzice să mai apară în public și, din ordinul Ministerului Propagandei, au fost distruse toate discurile de patefon existente cu Maria Tănase în discoteca Radio-ului, precum și matrițele acestora de la casa de discuri Columbia,sub pretextul că distorsionau folclorul românesc autentic. Adevăratul motiv al acestei mișcări antisemite a fost faptul că în cercul de prieteni ai Mariei Tănase se găseau și o serie de intelectuali evrei sau democrați, ca etnomuzicologul Harry Brauner (cel care a cules în 1929 cântecul Cine iubește și lasă, frate al pictorului Victor Brauner) și jurnalistul Stephan Roll (Gheorghe Dinu). Ultimul concert al artistei, dinaintea cenzurii, a avut loc pe 20 octombrie 1940, la Teatrul Municipal „Maior Gheorghe Pastia” din Focșani.[12] Ziarul „Timpul”, nr. 1356 din 16 februarie 1941, anunța cititorii reapariția Mariei Tănase într-un program radiofonic.
În martie 1941 întreprinde un turneu artistic în Turcia. Cântă în revista Melody Revue de la Istanbul cu prilejul inaugurării Teatrului de vară „Taxîm”. Aici este desemnată cetățean de onoare de președintele Turciei. La finalul acestui turneu se reîntoarce în țară. Alături de echipele formate din cele mai selecte elemente ale teatrului și muzicii românești cântă răniților din război.
După instaurarea comunismului, în 1952 este solicitată să profeseze la Școala medie de muzică nr. 1 din București, în cadrul unei catedre de cânt popular nou creată. Le-a avut eleve pe Victoria Darvai, Ileana Constantinescu, Natalia Șerbănescu.
Lansează cu mare succes cântecele Dragi mi-s cântecele mele (aranjament revuistic de Henry Mălineanu) și Aseară vântul bătea (cântec popular din Ardeal) la Concertul popoarelor organizat cu prilejul celui de-al IV-lea Festival Mondial al Tineretului și Studenților pentru Pace și Prietenie din vara anului 1953, desfășurat în București.
După o pauză discografică de 11 ani, din 1954 imprimă frecvent la Radio și la casa de discuri Electrecord.
În 1958 imprimă la Electrecord patru cântece populare românești traduse și adaptate în franceză de Nicole Sachelarie, cumnata artistei: Doïna de Dolj, La malédiction d’amour (Cine iubește și lasă), Danse montagnarde (Uhăi, bade), Tiens, tiens, tiens et na (Iac-așa). Acestea au fost editate pe un microsion Electrecord (nr. cat. EPC 138), iar apoi au fost incluse, împreună cu alte cântece ale artistei cântate în limba română, pe un disc editat în colaborare cu casa franceză „Le Chant du Monde”, disc distins în 1965 cu „Grand prix du disque” (Marele premiu al discului), decernat de Academia „Charles Cros” din Paris.
A cântat în numeroase restaurante și localuri bucureștene (mai ales în perioada interbelică): „Neptun”, „Café Wilson”, „Parcul Aro”, „Luxandra”, „Luther”, „Continental”, „Prispa-naltă” din Piața Obor.
Repertoriul:
Maria Tănase a avut un repertoriu extrem de vast ce-a cuprins cântece din toate regiunile României și din toate categoriile: doine, orații de nuntă, cântece de leagăn, de joc (hore, sârbe, învârtite, jienești), de dragoste, de petrecere, lăutărești, satirice, bocete. Până la începutul anilor 1940 repertoriul i-a fost format de Harry Brauner. Un buchet de 20 de cântece din repertoriul artistei a fost publicat de Editura Muzicală în 1963 în broșura Cântecele mele – Maria Tănase.
Discografie:
Teatru și film:
A jucat pe scena Teatrului Municipal în Cadavrul viu de Lev Nikolaevici Tolstoi (1945) și în Horia de Mihail Davidoglu (1956). A cântat în opereta Mascota de Edmond Audran (1944) și rolul principal din comedia muzicală Sfinxul de la Hollywood de Ralph Benatzky (1946). A cântat în filmele Se aprind făcliile (1939 – film care s-a pierdut), România (1947), Ciulinii Bărăganului (1958) și în scurt-metrajul muzical Mic album muzical (filmat în 1958), în care apare cântând piesele Mărioară de la Gorj, În Târgul Moșilor și Salutare, bătrâne București.
Distincții:
În luna aprilie a anului 1954, Departamentul Artelor din Ministerul Culturii a propus decorarea sa cu Ordinul Muncii cls. a III-a.[15] În anul 1955 a fost distinsă cu Premiul de Stat, iar în anul 1957 a primit titlul suprem de Artist emerit.
Viața personală:
În anul 1930 se angajează la „Bufet de 7 lei”, unde îl cunoaște pe Sandu Eliad (regizor la Teatrul „Barașeum”, azi Teatrul Evreiesc de Stat), cel care o va prezenta mai târziu etnomuzicologului Harry Brauner.
La începutul anilor '40, Maria Tănase a fost agentă de legătură și influență a Serviciului Special de Informații (SSI) condus de Eugen Cristescu.
Se căsătorește cu juristul Clery Sachelarie (Clearch Raul Victor Pappadopulo-Sachelarie) în decembrie 1950.
Decesul:
În primăvara anului 1963, fiind într-un turneu la Hunedoara cu Taraful Gorjului, află că este bolnavă de cancer la plămâni. Întrerupe turneul, rugând-o pe Mia Braia să o înlocuiască. Pe 2 mai ajunge acasă, în București.
Se stinge din viață la Spitalul Fundeni, pe 22 iunie 1963, la ora 14:10.
Sursa: wikipedia
Fabrica de Hituri:
https://www.facebook.com/fabricadehituri
MARCEL ROSCA!
O voce deosebita,calda si cu un timbru aparte va incanta cu tot ce e mai bun,plin de energie,va cuprinde sufletele:MARCEL ROSCA!
"Cant de cand ma cunosc si nu-mi pot imagina cum ar fi fost daca nu eram interpret. Sunt foarte deschis in societate si mereu sincer, cu toate ca sunt gemeni, nu pot avea decat o singura fata cea pe care o afla fiecare om care are tangenta cu viata mea.
In timpul liber pe langa muzica,tot muzica fac,e cea fara de care nu mi-as imagina viata. Sunt foarte energic si nu pot sta mult timp intr-un singur loc, trebuie neaparat sa fac ceva.Si desigur deviza mea preferata e "In viata poti sa cazi mereu tot pe locul I"
Pagina oficiala:
https://www.facebook.com/MarcelRoscaOfficial
"Cant de cand ma cunosc si nu-mi pot imagina cum ar fi fost daca nu eram interpret. Sunt foarte deschis in societate si mereu sincer, cu toate ca sunt gemeni, nu pot avea decat o singura fata cea pe care o afla fiecare om care are tangenta cu viata mea.
In timpul liber pe langa muzica,tot muzica fac,e cea fara de care nu mi-as imagina viata. Sunt foarte energic si nu pot sta mult timp intr-un singur loc, trebuie neaparat sa fac ceva.Si desigur deviza mea preferata e "In viata poti sa cazi mereu tot pe locul I"
Pagina oficiala:
https://www.facebook.com/MarcelRoscaOfficial
VASILE CIOBANU!
Plaiul Cloşanilor, loc mirific al Mehedinţiului, se remarcă prin frumuseţea lucrurilor, a oamenilor şi a cântecelor. Dacă dorim să vorbim despre cântec, neapărat trebuie să vorbim şi despre cel care îl pune în valoare: interpretul. Am ales sa incepem anul in forta alaturi de un nume al cântecului popular mehedinţean:
VASILE CIOBANU!
Posesor al unui glas bine timbrat, curat şi sensibil, Vasile Ciobanu este un valoros solist mehedinţean, nascut pe 8 februarie 1971, comuna Malovăţ, judeţul Mehedinţi. Fiecare om se naşte cu un destin şi este călăuzit de-o stea!... Destinul tău a fost să cânţi iar steaua ta îţi va lumina drumul spre împlinire” îi spune Niculina Stoican, iar Livia Argintam - realizator de emisiuni de folclor Radio-TV, vine cu o frumoasă judecată de valoare: „În grădina cântecului popular, la poalele munţilor, în cântec de mierlă şi mângâiat de frunza codrului a răsărit o floare rară: Vasile Ciobanu. În cântecul său, fiecare vers înfăţişează o nouă clipă din eterna melancolie uşoară de care este fremătat sufletul omului de la munte, tânguirea dulce a îndrăgostitului care vorbeşte inimii sale, vraja farmecului şi toate sentimentele ce frământă o inimă care este cuprinsă în mrejele dragostei. Un repertoriu bine ales, o muncă asiduă, talentul, respectul pentru folclor şi dragostea pentru semeni sunt argumente evidente pentru ascensiunea lui Vasile Ciobanu, fapt care îl propulsează alături de nume sonore în muzica românească. Peste ani şi ani, acest nume Vasile Ciobanu, va dăinui.”
Pagina oficiala:
https://www.facebook.com/pages/Vasile-Ciobanu-Pagina-Oficiala/1391711857710387
VASILE CIOBANU!
Posesor al unui glas bine timbrat, curat şi sensibil, Vasile Ciobanu este un valoros solist mehedinţean, nascut pe 8 februarie 1971, comuna Malovăţ, judeţul Mehedinţi. Fiecare om se naşte cu un destin şi este călăuzit de-o stea!... Destinul tău a fost să cânţi iar steaua ta îţi va lumina drumul spre împlinire” îi spune Niculina Stoican, iar Livia Argintam - realizator de emisiuni de folclor Radio-TV, vine cu o frumoasă judecată de valoare: „În grădina cântecului popular, la poalele munţilor, în cântec de mierlă şi mângâiat de frunza codrului a răsărit o floare rară: Vasile Ciobanu. În cântecul său, fiecare vers înfăţişează o nouă clipă din eterna melancolie uşoară de care este fremătat sufletul omului de la munte, tânguirea dulce a îndrăgostitului care vorbeşte inimii sale, vraja farmecului şi toate sentimentele ce frământă o inimă care este cuprinsă în mrejele dragostei. Un repertoriu bine ales, o muncă asiduă, talentul, respectul pentru folclor şi dragostea pentru semeni sunt argumente evidente pentru ascensiunea lui Vasile Ciobanu, fapt care îl propulsează alături de nume sonore în muzica românească. Peste ani şi ani, acest nume Vasile Ciobanu, va dăinui.”
Pagina oficiala:
https://www.facebook.com/pages/Vasile-Ciobanu-Pagina-Oficiala/1391711857710387